duminică, aprilie 25, 2010

Fila 144 : MĂIESTRIA DE A FI TU ÎNSUŢI



      Părinţii te-au învăţat să te faci văzut, dar nu şi auzit. Află cine eşti cu adevărat dacă vrei să-ţi trăieşti viaţa, nu doar să-ţi câştigi traiul!

   Fiecare suflet este un Maestru. Neale Donald Walsch
 
     Cine ne învaţă să fim noi înşine?
 
   «Nu prea suntem învăţaţi să fim noi înşine», spunea Rene de Lassus. Intr-adevăr, părinţii ne învaţă adesea să ne facem văzuţi, «să dăm bine«, dar din păcate nu şi auziţi. În încercarea de a-i transmite puiului lor regulile sociale, ei acordă mai multă importanţă acestora decât nevoilor şi opiniilor copilului. El învaţă astfel să îşi reducă la tăcere vocea interioară care e semnul distinctiv al mersului lui în viaţă, să nu-şi mai asculte adevărul propriu. Devenit adult, însă, el va trebui să-şi re-trezească atributele specifice şi să le afirme în lume. Dar cum?
    In procesul anevoios al educaţiei tendinţa este adesea de a atrage atenţia asupra neajunsurilor copilului, asupra a ceea ce nu face, nu ştie sau nu poate el, decât asupra a ceea ce face, ştie, poate. De aceea se conturează tot mai mult nevoia unei educaţii la modul afirmativ care să încurajeze exprimarea talentelor şi înclinaţiilor copilului.
    Cercetările din ultimele decenii din domeniul psihologiei accentuează că nu există o singură inteligenţă după care să categorisim elevii, ci inteligenţe multiple. Este necesar să ţinem cont de aceasta şi să ghidăm tinerii în direcţia a ceea ce le este specific, mai curând decât să îi punem pe un pat al lui Procust.
 
      În rând cu lumea sau în acord cu tine?
 
     Ne petrecem anii copilăriei şi adolescenţei învăţând cum să fim „în rând cu lumea”. Odată deveniţi adulţi însă, ni se cere să fim noi înşine. În cele mai multe profesii cu cât eşti mai tu însuţi, cu atât eşti mai apreciat. Acest paradox naşte confuzie în minţile atâtor copii deveniţi adulţi şi la rândul lor părinţi.
     Ce înseamnă să fim noi înşine?  
     Înseamnă să ne cunoaştem şi exprimăm unicitatea în raporturile cu ceilalţi, respectând în acelaşi timp dreptul lor la propria lor viziune despre lume. Înseamnă să ne asumăm propriul adevăr şi să îl afirmăm în lume, fără ca prin aceasta să încălcăm adevărul altcuiva. 
      Uşor de zis, nu totdeauna la fel de uşor de făcut.
     Mai înseamnă să ne conştientizăm calităţile şi să le transpunem în faptă. Limitele trebuie asumate şi prelucrate, nu negate, nici reprimate. Acesta este procesul numit de psihologul umanist Abraham Maslow auto-actualizare. El o considera cea mai înaltă dintre nevoile umane şi o plasa în fruntea piramidei trebuinţelor umane.
     Cu alte cuvinte, după ce toate dorinţele s-au împlinit rămâne nevoia de a fi eu însumi, de a scoate la iveală calităţile de care dispun şi – chiar mai mult, după cum aveau să spună urmaşii lui Maslow – nevoia transpersonală de a găsi acel EU divin, scânteia de spirit care ne defineşte ca existenţă,  conştiinţă şi fericire pură.
     „Un muzician trebuie să facă muzică, un artist trebuie să picteze, un poet trebuie să scrie, dacă vor să fie împăcaţi cu sine. Ceea ce un om poate fi, aceea trebuie să fie. Aceasta este nevoia pe care o numim auto-actualizare… ea se referă la dorinţa omului de împlinire, adică la tendinţa de a deveni ceea ce este de fapt în potenţialul său: a deveni tot ceea ce poate deveni…”, spunea Abraham Maslow.
     Aceasta pentru că fiecare dintre noi aduce în lume ceva ce nimeni altcineva nu poate exprima. Şi pentru a simţi că ne trăim cu adevărat viaţa este esenţial să aflăm care e darul nostru unic: ceva la care suntem foarte buni şi care aduce celorlalţi un folos, o valoare constructivă. Cu alte cuvinte, plusul cu care fiecare contribuie la Întreg.
     Nu e nevoie să fii un mare erou sau o celebritate. Ci doar să conştientizezi şi să exprimi unicitatea sufletului tău. Dincolo de toate rănile pe care ţi le-a produs viaţa, dincolo de toate măştile pe care le-ai adoptat, ai un dar pe care eşti dator (faţă de tine) să îl împărtăşeşti celorlalţi.


      Cum pot şti cât de auto-actualizat sunt?
 
      Iată cele mai importante criterii, descrise chiar de Maslow. Poţi afla cât de bine ţi-ai „conturat” propria identitate parcurgând lista de calităţi de mai jos şi bifând ceea ce te caracterizează. Oamenii auto-actualizaţi se recunosc după următoarele trăsături: 

ü    Se definesc mai mult prin ceea ce sunt, decât prin ceea ce au. Sunt fericiţi şi împliniţi, pentru că împlinirea lor sufletească depinde mai puţin de ce e în exterior.
ü       Sunt realişti şi nu se tem de necunoscut, pe care îl tratează chiar cu o vie curiozitate
ü       Au o abilitate superioară de a raţiona şi de a simţi adevărul.
ü      Au o înţelegere superioară a naturii umane. Acceptă propria fiinţă, pe ceilalţi, împrejurările şi lumea ca întreg aşa cum sunt. Sunt deschişi să înveţe de la oricine.
ü       Sunt prietenoşi dincolo de toate stereotipurile ce mai apar în interacţiunile umane. Caută dreptatea pentru toţi. Sunt orientaţi spre a găsi tot ce e mai bun în oameni şi în circumstanţele cu care se confruntă.
ü       Sunt spontani şi nu au inhibiţii inutile.
ü       Pot rămâne singuri fără a se simţi singuri. Le place solitudinea şi intimitatea mai mult decât majorităţii oamenilor şi tind să fie detaşaţi de aşteptările impuse din exterior asupra lor.
ü       Se ghidează în principal după simţul lor interior. Nu le place să înghită informaţiile gata digerate.
ü       Sunt autonomi şi independenţi în viaţă, ca şi în gândire. Rezistă conformismului şi prejudecăţilor. Morala lor este una dictată din interior, nu admit să li se servească idei de-a gata. Îşi determină singuri comportamentul şi le place să-şi formeze propriile păreri asupra oamenilor şi evenimentelor. 
ü       Au o inteligenţă emoţională înnăscută şi nu simt nevoia să se învinovăţească sau să se ruşineze de ceva. Tind să fie senini, caracterizaţi de o lipsă a îngrijorării. Au iniţiativă, sunt responsabili şi-şi controlează comportamentul în mod armonios.
ü       Munca lor se leagă de ceea ce se pricep cel mai bine să facă şi le şi place cel mai mult, de aceea ei o percepe adesea ca pe o joacă. Dorinţele lor sunt în perfect acord cu raţiunea.
ü       Trăiesc clipa, se bucură de viaţă. Le place să simtă că vibrează cu viaţa. Experienţele la vârf (care presupun pătrunderea în supraconştient) le sunt familiare.
ü       Sunt conştienţi de unicitatea lor înnăscută pe care o manifestă în tot ce fac. Sunt creativi, originali, dezinhibaţi şi valoroşi, datorită percepţiei lor rapide a ceea ce este real şi adevărat.
ü       Au un simţ sănătos al umorului, mai curând unul filosofic decât agresiv. Ei pot râde de ei înşişi, dar nu fac glume care să-i rănească pe ceilalţi.
ü       Caută permanent dezvoltarea personală. Sunt conştienţi de scopurile lor fundamentale în viaţă şi se dedică pentru împlinirea lor, atât pentru beneficiul lor, cât şi pentru a-i servi pe ceilalţi. 
ü       Relaţiile lor intime cu persoanele pe care le iubesc tind să fie foarte profunde, sincere şi durabile. 
ü       Caută întotdeauna întregul: sunt capabili să unifice păreri opuse într-o a treia, o sinteză de nivel superior, astfel încât forţele opuse nu mai apar a fi în conflict.
ü       Au o demnitate bine conturată pe care şi-o păstrează chiar şi în mijlocul confuziei sau situaţiilor nefericite de viaţă, rămânând în acelaşi timp obiectivi.
      ü   Sunt o combinaţie fascinantă de trăsături copilăreşti şi de înţelepciune pătrunzătoare la esenţa 
            lucrurilor.Sunt mai maturi decat cei care se considera maturi prin atitudini si mai copilarosi decat copiii insasi.

sâmbătă, aprilie 24, 2010

Fila 143 : VIATA FARA EFORT - Arhanghelul Uriel

"Sunt atat de multe aspecte ale corpului vostru fizic, care nu necesita gandire sau efort. Nu trebuie sa ii amintiti inimii voastre sa bata, muschilor sa lucreze, atunci cand vreti sa va ridicati si sa mergeti, ochilor sa vada, atunci cand doriti sa priviti lumea din jurul vostru, urechilor sa auda, sangelui sa curga sau plamanilor sa respire din nou. Toate acestea sunt facute pentru voi. Imaginati-va cum ar fi viata voastra, daca ar trebui sa va reamintiti toate aceste lucruri, astfel incat ele sa se poata intampla. Nu ati mai putea sa va concentrati la nimic altceva. Respiratia – care reprezinta cel mai important element al supravieturii voastre fizice – va mai este o grija permanenta. Si astfel, voi puteti lucra cu Spiritul pentru a va materializa toate nevoile.


Functiile importante ale corpului fizic au fost proiectate sa functioneze fara atentia voastra, astfel incat sa va puteti concentra asupra altor aspecte ale calatoriei voastre. Acesta este un exemplu al modului in care lumea materiala vi se poate materializa fara efort. Si, cu toate acestea, inca va mai faceti griji despre ce se va intampla intr-o zi sau alta. Atunci cand va concentrati asupra trecutului sau asupra viitorului si nu asupra momentului prezent – care este cel in care are loc urmatoarea voastra respiratie – ignorati exemplul dat de modul in care Spiritul actioneaza in viata voastra. Iubirea neconditionata se gaseste in aerul pe care il respirati, care va este pus la dispozitie fara efort, de catre Pamant si de toate elementele care lucreaza impreuna, pentru a se asigura ca aveti intotdeaua suficient aer sa respirati – precum si de corpul vostru, care isi aduce aminte de fiecare respiratie in locul vostru.


Va faceti griji de unde va veni urmatoarea gura de aer? Sigur ca nu. Intr-atat de lipsita de efort poate fi realitatea voastra. Dupa cum nu va ganditi daca va veti reaminti sa respirati data urmatoare, sau daca veti avea aer sa respirati, tot asa puteti sa eliberati grijile legate de raspunsul la toate nevoile, atunci cand recunosteti modul in care Creatorul va furnizeaza tot ceea ce va trebuie, cu o abundenta fara limite, pe masura ce va schimbati preocuparea de la griji, indoila si frica, spre acceptarea faptului ca intotdeauna este destul din toate. Iar la respiratia urmatoare, amintiti-va ca ea va este furnizata, din abundenta, de un Creator care va iubeste fara masura. Respirati cu intentie, din plin si complet, stiind ca iubirea Creatorului este in fiecare gura de aer pe care o trageti in piept si ca, dupa cum aerul pe care il respirati este furnizat fara efort, la fel este rezolvata fiecare nevoie pe care o aveti, atunci cand va aminti ca viata este o calatorie spirituala, care se desfasoara pe un plan material, in care tot ce aveti nevoie va este disponibil."

luni, aprilie 19, 2010

Fila 142 : Luceafarul Vietii, de Mihai Eminescu


Luceafărul Vieţii

de Mihai Eminescu



1. În raza zilelor de mîini
Vedem o viaţă nouă
Scăldată-n sute de lumini
Necunoscute nouă.

2. Privind luminile cereşti
În nopţile senine
Zburăm din grijile lumeşti
În sferele divine.

3. Şi admirăm tăcerea lor
Adîncă, trecătoare
Ce-nalţă tot ce-i muritor
Spre lumi nemuritoare.

4. Dar ce putem cuprinde noi
Din tot ce n-are margini
Cînd mintea noastră de noroi
E-o carte fără pagini. 

5. Ce poate să-nţeleagă ea,
Materia greoaie,
Cînd forţa din atom, din stea
E suflet de văpaie. 

6. Dar toate nu-s închipuiri
Iluzii dulci, deşarte,
Ce ne hrănesc cu amăgiri
Purtîndu-ne spre moarte. 

7. Ne credem faţă de ceilalţi
Mai mari în trup, cuvinte,
Nu ne vedem că înşelaţi
Suntem de-a noastră minte.

spiritul:
8. Sărmane om ce crezi că eşti
Sau reprezinţi aice,
Ai încercat să te priveşti
În Eul tău novice? 

9. Nu mlaştinile ce te-au prins
Sunt locurile tale,
Deşi în ele te-ai deprins
Ca orice animale. 

10. Şi animal de-ai fi, la fel,
N-ar fi prea mare gîndul,
Dar vezi, tu eşti mai rău ca el,
Căci prea iubeşti pămîntul. 

11. Prea eşti robit de griji, nevoi
Şi toate cele false,
Ţinîndu-ţi trupul în gunoi
Şi sufletul în faşe. 

12. Apoi tu singur eşti surprins
Că soarta ţi-e amară.
Te zbaţi şi-apoi te dai învins
Sătul de-a ei povară. 

13. Dar să te-ntrebi vreodată, tu
De cauza pieririi,
Nici gînd. Ba chiar pretinzi că nu
Există Tatăl Firii 

omul:
14. Nu-i nimeni mai presus ca eu
În lumea asta mare.
Nu-i soartă şi nici Dumnezeu
Ci totu-i întîmplare. 

15. Minciuna-i cine m-a făcut,
Ruşinea mi-a dat corpul
Şi mi-am făcut din prima scut
Şi din secunda scopul. 

16. Nu cred decît ce simt şi văd
Cu simţurile mele.
Încolo-i moarte şi prăpăd,
Pustii numite stele. 

17. Ce-mi pasă mie ce-oi mai fi
Cînd voi intra-n ţărînă.
Căci tot ce mă-nconjoară aci
Spre dulci plăceri mă mînă. 

18. Ce să pricep eu din ce e
Divinitate, spirit,
Cînd trupu-mi are tot ce vrea
La ce bun să-l mai irit. 

19. Şi ce folos să-l umilesc
Cu rugăciuni, iluzii,
Cu care-adesea se hrănesc
Schilozii, orbii, surzii 

20. Eu, slava cerului-s întreg
Nu-mi pasă ce fac alţii.
Eu ştiu din viaţă ce s-aleg
Şi fără inspiraţii. 

prezentatorul: 

21. Cam astfel îşi cuvîntă el
Minţindu-se pe sine
Sărmanul om fără de ţel,
Pierdut printre ruine.. 

22. Dar toate au şi un sfîrşit
Cu rostul lor integru
Ce vine-adesea negîndit
Cu tot cortegiu-i negru. 

23. Din omul nostru-aşa semeţ
N-a mai rămas nimica,
Din contră, nu-i nici îndrăzneţ
Să-şi stăpînească frica. 

24. Căderea-i bruscă-l zdruncină
În simţuri aşa tare
Că-ntîia dată se-ntrebă:
Sunt viu, mai sunt eu oare? 

spiritul:
25. Exişti epavă, biet nebun,
Ai fost tu viu vreodată ?
Mai mult e de prisos să-ţi spun
Vestiri ce nu te-mbată. 


prezentatorul:
26. El stete-o clipă încremenit.
Parc-auzi o voce,
Dar capul îi păru trăznit
De bulgări grei de roce.

omul:
27. Eu sufăr? Deci exist? EU sunt?
Cui să-ndrug rugămintea?
Iertare cer! Loveşte crunt,
Dar nu-mi lua şi mintea! 

28. Mai lasă-mă, vreau să repar
Greşelile făcute.
Acuma simt cerescul har
Ce poate să m-ajute. 

spiritul:
29. Iertat eşti, dar păcatu-l tragi,
Căci altfel uiţi prea iute.
Promisiuni grăbite, vagi,
Nu-i nimeni să le-asculte. 

omul:
30. Ucide-mă, doresc să mor,
Trăzneşte-mă acuma,
Îţi cer un foc ucigător,
Îndură-te, sunt huma. 

31. Nu pot să mai suport, n-auzi?
Calvarul ăsta groaznic.
Termină-l, ce mă tot acuzi
Că-s mîndru şi obraznic. 

32. Sau poate... -ntr-adevăr nu eşti...
Vai, mintea mi se pierde.
M-afund în goluri pămînteşti
Şi nimeni nu mă vede. 

spiritul:
33. Hei omule, nu eşti deprins
A suferi-n tăcere
Şi-n loc să scapi, încă te-ai prins
Pe-un nou drum de durere.

34. Dar Domnul viaţa nu ţi-o ia
Cînd ţi-e mai tulburată,
Ci-ţi cere să revii în ea
Cu mintea luminată. 

35. Tu nu eşti, ai uitat, aşa-i,
Materia-i de vină,
În ea te prinzi cu tot ce ai
Din opera Divină. 

36. Dar iată-ascultă tot ce-ţi spun
Şi crede-adînc în ele
Îţi voi vorbi de tot ce-i bun,
De infinit, de stele. 

37. De viaţa ta de pe Pămînt,
De dor şi de iubire,
De-al sufletului tău avînt,
De-a omului zidire. 

38. Cînd totu-ngrămădit era
În sine, unitate,
Cînd pacea veşnică domnea
În tainica cetate.

39. Cînd timp şi spaţiu nu putea
Să-nchege zi şi noapte,
Cînd frig şi cald nu se simţea,
Nici naştere, nici moarte. 

40. Cînd totul nu era nimic
Nimicul era totul
Cînd necuprinsu-atî t de mic
În el păstra pivotul 

41. Acesta singur se mişca
Pornit de-un dor de ducă
Şi-n juru-i totul se schimba
Vibrînd ca o nălucă.. 

42. Atunci dintr-însul s-au desprins
Frînturi nenumărate
Împrăştiindu-se-ntr- adins
Să mişte tot, departe. 

43. Vîrtejul astfel se născu
Croindu-şi drum în mare
Şi forţa lui mereu crescu
Din ce în ce mai mare. 

44. Şi se-ncuiba atît de strîns
În sîmburele-atomic
Că-l ridica la rang de ins
Eternul Cosmogonic. 

45. Puteri imense deţinînd,
Pe sine se preface
Şi-n jur vecinii adunînd
Imense blocuri face. 

46. Şi-n fierbinţeală de mişcări
S-aprind şi-alerg prin spaţiu,
În grupuri ce-şi resorb din zări
Viaţă şi nesaţiu. 

47. Şi-apoi mereu s-au tot ivit
Prefaceri complicate,
Umplînd tot spaţiul infinit
Cu lumi frumos grupate. 

48. Sunt universuri ce roiesc
În ritmuri minunate
De-armonioase legi cereşti
Conduse şi-nzestrate. 

49. Fiinţe-organizate apoi,
În ele nasc năvalnic
Dînd lumi de spirit şi noroi
Cu trai măreţ şi jalnic. 

50. Cugetătoarele cînd vin
Gîndirea ia fiinţă
Născînd pe rînd sub scut divin
Iubire şi credinţă.

omul:
51. N-am înţeles încă deajuns
Din cele spuse, frate,
Cam unde-o fi Cel nepătruns
Ce-n mînă ţine toate ? 

spiritul:
52. Aşteaptă, ai răbdare-un pic,
Nu-i treaba prea uşoară.
Cînd eu te-ntreb cîte ceva
Răspunde-mi într-o doară. 

53. Şi-atunci tu însuţi vei afla
Răspunsul chiar în tine.
Privind adînc, gîndirea ta
Te va-ndruma spre bine. 

54. Cînd flori de gheaţă cad de sus
Re-mpodobind natura,
Prinzînd din zbor un fulg, ce-ai zis
Cînd i-ai văzut structura? 

omul:
55. Ce forţă-n stea de prefăcu
În fin balon de apă?
Nu spui nimic, n-ai viaţă tu,
Sau vocea ta îmi scapă ? 

spiritul:
56. Nimic, deşi ar fi ceva,
Îţi trebuie-ndrumare.
Te-oi ajuta, căci vrerea ta
E-o forţă foarte mare. 

57. Mă bucur că n-or fi-n-zadar
A mele străduinţe,
Voi mai aprinde înc-un far
În calea biruinţei 

58. Te voi urma oriunde-ai fi
Voi sta cu tine alături
Şi orice piedici s-or ivi
Vei şti să le înlături. 

59. Deci, iată calea, poţi să pleci
Ai mult de mers, o viaţă.
Dar nu uita, prin orice treci
S-asculţi a mea povaţă. 

prezentatorul:
60. Şi a plecat plin de curaj
Şi de nădejdi, de vlagă,
Să vadă ce fel de miraj
Formează lumea-ntreagă. 
 61. Ajunge-n munţi, privi uimit
A codrilor destine,
”Să urc, deşi sunt obosit,
Mi-e dor de înălţime.” 
 62. Suind, de ploaie fu cuprins,
”Ce baie minunată!
Şi oboseala am învins
Şi aerul mă-mbată.
63. Ce fericit aş fi aici
Să duc o viaţă-ntreagă
Cu oi şi cîini, cu oameni mici
Ce ştiu să mă-nţeleagă.
64. Să văd de sus întinsul larg
Cu răsărit de soare
Dup-a-nălţimilor catarg
Să-mi port gîndirea-n zare.
65. Spre lumi de aur şi de vis,
Spre stele sclipitoare,
Rămîn aici, e paradis
Şi farmec şi splendoare.
66. Dar ce păcat că n-am aripi
Aş trece peste creste,
Peste păduri şi peste rîpi
Ca şoimul din poveste.”
67. Dar dintr-odată-un vînt purtă
Un zumzet de motoare,
Privirea-i tristă se-ndreptă
Spre-un punct lucind în soare.
68. Păru că e un animal
Ca toate celelalte,
Dar nu, e-un monstru de metal
Purtat de forţe-nalte.
69. Ce dor îi mină-atît de sus?
Sau frică li-e de munte?
Sărmanii, ştiu ei ce-au ajuns
De zbor atît de iute?
70.. Dar ce-i, au ameţit, cobor?
Vai, groaznic, cad în vrilă!
O, Doamne, fii îndurător
Şi ai de dînşii milă.
71. Ca un bolid, venind în jos
Cu viaţa-ntrînsul încă
Cu zgomot surd şi fioros
Gigantul intră-n stîncă.
72. Cutremur, groază, totul praf
O masă fără formă,
Oroare, flăcări, ăsta-i jaf
Şi nicidecum o normă!
omul:
73. De ce Stăpîne i-ai răpus
Cînd se-nălţau spre tine?
De ce cu foc i-ai mai distrus
Şi tocmai lîngă mine ?
74. De ce nu mi-ai lăsat prilej
Să-i văd măcar la faţă?
De ce opreşti cu-aşa vîrtej
Cea mai superbă viaţă?
75. O, sufletul îmi e rănit!
Eşti crud, prea crud părinte,
De azi regret că te-am iubit,
Mai mult ca înainte !
76. Mă duc departe, nu mai vreau
Să mai aud de nimeni
Te-am smuls din piept, nu te mai iau,
Rămîn doar eu cu mine.
prezentatorul:
77. Şi s-a tot dus, a coborît,
Şi munţii, şi-al lui suflet,
A mers şi-a mers, c-a coborît
De foame şi de umblet.
78. ÎI prinse noaptea-ntr- o vîlcea
În mijloc de pădure,
O toropeală-l năpădea
Şi somnul da să-l fure.
79. Dar din tufişu-alăturat
Doi licurici sclipiră,
Privi la ei cam încurcat
Şi-un gînd adînc îl fură.
80. Prea mari, rotunzi şi prinprejur
Ştiu bine că nu-s ape,
Deci nu-s insecte, pot să jur
Ah, Domnul să mă scape !
81. O cruce-n grabă îşi făcu
Şi-un pas-napoi se dete,
O cioată-l sabotă, căzu.
Se ridică, i-e sete.
82. Sudoarea rece-l năpădi
Şi-o şterse de pe frunte,
Se-ntoarse, nu putea-ndrăzni
Pericolul să-nfrunte.
83. Dă buzna, fuge obosit
Lovindu-se de arbori,
Un gol... de-acum s-a ispăvit...
E moarte fără martori
84. Doi licurici, nu spui nimic
Fulg moale de zăpadă?
M-afund, mă pierd şi-atît de mic
Nu-i nimeni să mă vadă ?
85. Cam unde-o fi Cel nepătruns
Ce-n mînă ţine toate?
Eu viu...? Iertare, ce-am ajuns?
Sunt eu? Mai sunt eu poate?
86. O, Doamne-ncep să te-nţeleg,
Văd mîna ta oriunde.
De ochiul tău perfect, întreg
Nimic nu se ascunde!
87. Aşa de jos m-ai aruncat
Şi am rămas tot teafăr,
Ba prin cădere m-ai urcat
Mai sus, ca pe-un luceafăr.
88.. Ce rău îmi pare c-am greşit,
Nu-s vrednic de-a ta milă,
Dar jur ca tot ce mi-e sortit
Să nu-mi mai cadă silă.
spiritul:
89. Aşa-i cum zici. M-ai înţeles,
Te-ai deşteptat din tină,
De aceea-n lume-ai fost ales
Să răspîndeşti lumină.
90. Ascultă deci ce-ţi spun acum
E-a vieţii noastre bază,
Tu s-o arăţi mereu pe drum
La cei ce vor s-o vază.
91. Exemplele ce ţi le-am dat
Sunt două mari extreme,
Cristal şi om evoluat
A firii teoreme...
92. Materia dintru-nceput
Avu într-însa spirit
Căci altfel n-ar fi conceput
Nimic din al ei merit.
93. Şi-această forţă-n infinit
Să se re-ntoarcă tinde,
Cînd misiunea şi-a-mplinit,
Nimic n-o mai cuprinde.
94. Se-nalţă lin pînă la El
Formînd un tot cu Dînsul
Atotputernic în eter
Şi peste-ntreg cuprinsul
95. Fiinţa destinată dar
Să ducă-n cer fluidul,
E supraomul legendar
Ce-nfruntă adesea vidul
96. El nu-i ca voi, greoi şi dur
Cu forme grosolane,
Ci e subtil, cu suflet pur
Şi simţuri diafane.
97. Ieşind demult de printre voi
Din planul suferinţei,
El soarbe-n lumea de apoi
Paharul biruinţei.
98. Dar biruinţa contra lui
L-aduse-n sfere line,
Aici, în viaţa unde nu-i
Nici jale, nici suspine.
omul:
99. Şi ce-aş putea să fac s-ajung
Şi eu în lumea-aceea?
Ce-ar trebui din corp s-alung
Să aflu şi eu cheia?


spiritul:
100. Mai ai a trece multe punţi
Prin vieţile din cale,
Cu gînduri grele multe frunţi
Vei mai scălda-n sudoare.
101. Dar dacă vrei să-ţi mai scurtezi
Calvarul dinainte,
Ridică-ţi sufletul şi crezi
În taina celor sfinte.
102. Şi cînd ca spirit vei fi iar
În planuri mai înalte,
Continuă-ţi de-acolo chiar
Lucrările lăsate.
omul:
103. Cum Doamne, iar nu înţeleg
Fiind aşa departe,
Cum aş putea să mai dezleg
Problemele-ncarnate ?
spiritul:
104. Sărmane lut, tot lut rămîi,
O tristă închisoare,
Nu laşi pe nimeni între vii
Decît atunci cînd moare.
105. Sărmane lut, sărmane om
Ce vezi nu-ţi vine-a crede,
Deşi ţi-e dat să vezi şi-n somn
Ce ochiul tău nu vede.
106. N-ai observat tu de cînd eşti
În viaţa ta deşartă
Atîtea supraomeneşti
Puteri ce-n ea le poartă ?
107. Nu, e zadarnic ce am spus
Deoarece nu se poate.
Te iau cu mine, vino sus
Să vezi de-acolo toate.
108. Aşa, vezi trupu-ţi adormit,
Să n-ai grijă de spaţii,
El va trăi ca adormit
Şi-l vor păzi savanţii.
109. Oricît ne vom îndepărta
Fluidu-ţi se va-ntinde
Şi corpul tău va imprima
Ce-n tine va cuprinde.
omul:
110. Ah, am scăpat ca din mormînt
Şi-acum plutesc în slavă,
Ce mă reţine de pămînt
E pulbere şi pleavă.
111. Cît aş mai vrea să nu mă-ntorc
În casa înşelării..
Sînt pur. Ce-aş mai putea să torc
La faptele-ncarnării?
112. Aici e-atîta adevăr
Şi vrajă şi lumină
Că n-ar încape fir de păr
Din lumea cea străină.
spiritul:
113. Te-nşeli, fiind cu mine vezi
Mai mult decît ţi-e firea.
Dar tu de-acum evoluezi
Şi capeţi mîntuirea.
114. Eu te ridic spre Dumnezeu
Să-ţi deie El lumină.
Iar tu vei coborî mereu
Să lupţi cu-a lumii vină.
omul:
115. Dar ce-am făcut eu, pentru ce
Atîta ispăşire ?
spiritul:
 Priveşte-acolo, vezi ce e
Cu-acea îngrămădire ?
omul:
116. Da, văd bărbaţi viteji luptînd
Să-şi apere pămîntul
Şi mai zăresc copii plîngînd
Cum iarna plînge vîntul.
117. Şi în mizerie ei cresc
Şi-ajung la închisoare.
Străini cu rîndul jefuiesc
O ţară-ajunsă-n floare.
118. Şi prigoniri se tot succed
Biserici, şcoli sînt arse.
Familii se corup, se pierd
Prin fel de fel de farse.
119. Iar sus pe tron un dictator
Nu ştie ce-i cu dînsul.
Mănîncă vieţile celor
Ce n-au credinţă-ntr-însul.
spiritul:
120. Ce soartă crezi că şi-a creat
În alte existenţe?
Să fie veşnic sfărîmat
De-a umbrei lor prezenţe.
121. Şi-n urmă cînd va ispăşi
Pedeapsa cuvenită
El însuşi va re-nsufleţi
Credinţa urgisită.
122. Se va regenera din nou
Pe culmi ameţitoare
Din al trecutului ecou
A spiritului floare.
123. Asemeni, tu ai pătimit,
Dar azi e pe sfîrşite.
De mii de ani te lupţi cumplit
Cu doruri ne-mplinite.
124. Mai totdeauna, în zadar
Te zbuciumai în ele,
Deşi treceai ca un fugar
Prin piedicile grele.
125. Dar vezi, nu poţi să preţuieşti
A binelui plăcere
De n-ai prilej să te loveşti
Cîndva de vreo durere.
126. Căci din durere eşti născut
Şi-ţi porţi în ea fiinţa
Nici pentru suflet n-ai un scut
Mai sfînt ca suferinţa.
omul:
127. O, de copil le-am încercat,
Cînd asta, cînd cealaltă,
Dar niciodată deşteptat
N-am fost de-a lor răsplată.
128. Degeaba prin vis de-am bănuit
Ce-nseamnă a lor prezenţă
Atunci cînd trupul adormit
Ieşea din existenţă.
spiritul:
129. Da, visul. Şi-ai visat în vis
Vreodată dorul sorţii ?
omul:
 Fireşte, din al lui abis
Vorbeam chiar şi cu morţii.
130. Mă-nţelegeam cu fraţii mei,
Cu sora, cu bunica,
Deşi din vocea lor de zei
Nu se-auzea nimica.
131. În schimb, cuvîntul meu era
Atîta de puternic
Că-n juru-i totul se trezea
În groază şi-ntuneric.
132. Păream că strig: cine-a-ndrăznit
Să spună că e moartă?
Fiinţa care am iubit
Nu moare niciodată!
spiritul:
133. Perfect, ştiam că tu eşti
Cel indicat de soartă
Să duci lumina unde nu
Se vede-a vieţii poartă.
134. Tu ştii? Nu tuturor li-e dat
Să vadă-n lumea noastră.
Deşi li se deschide larg
A visului fereastră.
135. Asta e legătura lor
Cu-adevărata viaţă
Prin ea, cu drag noi dăm celor
Ce cer vreo grea povaţă.
136. Şi cînd în lumea noastră, voi
Murind, vă pierdeţi corpul,
Vă naşteţi iarăşi printre noi
Să vă refaceţi corpul.
137. Dar, dacă grele încercări
V-apasă, -un plan nemernic
Vă cereţi pentru ispăşiri
Un nou calvar puternic.
138. Şi după gravitatea lui
Voi înşivă alegeţi
Să puneţi capăt gîndului
Ce nu vi-l înţelegeţi.
139. Şi după ce v-aţi re-ncarnat,
Materia orbeşte
Şi-n noul drum ce v-aţi luat
Mai rău vă rătăceşte.
140.. Începeţi prin a vă cîrti
Aproapele şi sfinţii
Apoi, nebuni, vă nimiciţi,
Vă sfîşiaţi părinţii.
141. Ce să mai spun de-atîtea mii
Greşale şi ispite
Ce vă răpesc de printre vii
Cu simţuri adormite...
142. Şi cum spuneam, v-alegeţi voi
O soartă oarecare
Şi dacă-nvingeţi, ca eroi
Găsiţi evoluare.
143. Aşa vreţi unii bogăţii
Imense, nesfîrşite
Prin care s-ajutaţi copii,
Fiinţi nenorocite.
144. Şi vi se dau, dar voi uitaţi
C-aveţi o datorie
Şi ori ajungeţi ruinaţi,
Ori vă treziţi sub glie.
145. Iar alţii, vreţi să fiţi săraci
Mizerii să vă roadă,
Unii smintiţi şi alţii vraci
A lumii voastră coadă.
omul:
146. Dar avionul? Vreau să ştiu
De ce aşa o soartă...
Distrus fulgerător de viu
Pe-a fericirii poartă.
spiritul:
147. Ţi-am mai vorbit de el curînd,
În cazul cu bogaţii.
Păcatul i-a condus zburînd
Să moară ca piraţii.
148. Şi totuşi au evoluat
Căci adorau înaltul
Febrili în el s-au ridicat
Să-şi vadă-aievea saltul
omul:
149. Stăpîne, fii în veci slăvit
Te văd acum oriunde
Şi-n firul ierbii înverzit
Iubirea Ta pătrunde.
150.. Un pai, o floare, -un munte, -o stea,
Puterea Ţi-o arată
Şi toată fericirea mea
De Tine e legată.
151. Te văd şi-n mine, -n sînul meu
Cu ochii Tăi albaştri
Şi peste tot te văd mereu
Înconjurat de aştri.
152. O, Doamne, fii bun şi mă ia
La Tine-n cer, departe,
Acolo e iubirea mea
Redă-mi-o de se poate.

duminică, aprilie 18, 2010

Fila 141 : Ioan Muntean - o cale autentica spre desavarsire

Ce frumos o spune Iisus. Dar este bine să înţelegem ce ne spune. 
 
Când spune că este „viaţa” trebuie să înţelegem distincţia dintre a trăi şi a fi viu. Distincţia apare clar când îl îndeamnă pe ucenicul care-şi cere voie să-şi îngroape tatăl şi apoi să-l urmeze să „lase morţii să-şi îngroape morţii”. Abia atunci când trăim în prezent suntem şi vii. Motivul pentru care îi dă acest îndemn este pentru că deşi pe vremea lui oamenii sunt mai naturali abia reuşesc să trăiască în medie în prezent cca 3 %. 
Şi epigenetica ne confirmă aceasta, arătându-ne că „trăim cu adevărat” numai în prezent. În restul timpului, când suntem în trecut sau în viitor, rulează prin mintea noastră scenarii, ca în somn.


Starea de a fi viu este foarte importantă pentru că mulţi trăim multe vieţi fără a reuşi să fim şi vii. Când îi spune lui Nicodim că pentru a intra în Împărăţia Cerurilor trebuie să se nască a doua oară spune că trebuie să trecem de la trăirea în trecut şi în viitor la trăirea în prezent, să redevenim vii. 

Când ne spune că pentru a intra în Împărăţia Cerurilor trebuie să redevenim copii ne dă acelaşi îndemn cu alte cuvinte… Copiii sunt cu jocul lor nu-i preocupă nici ce s-au jucat înainte nici ce se joacă după ci ceea ce se joacă în acel moment şi prin aceasta sunt bine în prezent şi bine în legătură cu Dumnezeu şi cu puterile divine. Nici în vorba dulce românească nu se poate spune nici „Dumnezeu a fost” nici „Dumnezeu va fi” ci numai „Dumnezeu este”…

Faptul că este posibil să devenim tot mai vii îl observ şi la cei cu care colaborez. 

Este important, pentru cei care au nevoie de aceste confirmări, că şi ştiinţa reuşeşte să confirme tot mai mult adevărul celor transmise de Iisus.


Se repetă mult că suntem păcătoşi şi acest cuvânt ne apasă greu pe mulţi. Pentru a ne putea elibera de povara aceasta trebuie să înţelegem că la origine cuvântul păcat înseamnă separare de Dumnezeu. Ceea ce ne separă sunt credinţa puţină, grijile, compătimirile, judecăţile, ataşamentele, neacceptările, nemulţumirile… şi ceea ce avem de făcut este să ne curăţim sufletul de ceea ce ne separă de Creaţia Divină şi Dumnezeu…

Când Iisus ne spune că este Calea ne arată că avem nevoie de o cale pentru a ne apropia de Dumnezeu. În starea actuală dacă ne-am putea conecta direct cu Tatăl efectul ar fi mult mai puternic decât dacă ar fi conectată direct la fulger instalaţia electrică de la o casă. Din acest motiv căutăm să primim ceea ce trebuie să primim de la Tatăl prin intermediari. Pe măsură ce ni se curăţă sufletul primim tot mai mult direct la Tatăl ceea ce avem de primit. 

Iisus este cea mai importantă cale directă de a ne reconecta cu Tatăl. Sunt şi alte căi importante de a ne reconecta cu Tatăl: Zamolxe, Buda, Mahomed… Fiecare maestru spiritual este la rândul lui o cale…

Şi cei cu care colaborez se înalţă pe o cale directă … Cât poate urca şi primi depinde de fiecare … Şi lucrările scrise pe hârtie sau cele prezentate pe blog sunt canale prin care ajunge armonia divină la cei care le citesc. Când, citind articolele postate pe blog, ne simţim uşori aceasta ne arată că sufletul se curăţă şi se îmbunătăţeşte legătura sufletului cu Creaţia Divină şi Dumnezeu. Mulţi, în funcţie de sensibilitatea fiecăruia, simt când citesc şi căldură; aceasta e percepţia puterii divine care vine să ne facă bine şi să ne dea putere. Şi se simte, mai frecvent, mai multă căldură unde e nevoie de mai mult ajutor.

Vizionarea terapiei colective de la Telecomed Iaşi din 2008 postată pe blog la „videoclipuri” ne poate ajuta şi mai mult.
Datorită acumulării dizarmoniilor din gânduri, vorbe şi fapte dea lungul timpului, ne putem asemăna şi cu o conductă înfundată de nămol. Aşa cum prin această conductă nu poate trece apa armonia divină ajunge greu la noi. Pe măsură ce ni se curăţă sufletul armonia divină poate ajunge tot mai uşor să ne facă bine şi prin intermediul nostru se duce mai departe să facă lucrarea Tatălui. Mulţi dintre cei cu care colaborez, văd cum devin mai sănătoşi şi li se luminează viitorul şi celor apropiaţi lor, fără ca ei să se preocupe în mod special de aceasta… fiecare devine la rândul lui o cale tot mai deschisă pe care vine armonia Tatălui să-ţi facă lucrarea… 

Cu Lumină şi Iubire, Ioan
Blog alchimie spirituala al maestrului Ioan Muntean 

sâmbătă, aprilie 17, 2010

Fila 140 : Mihai Eminescu, un suflet inalt...

GLOSSA
 
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.