Fila 42 : Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului

Egoul se hrăneşte cu atenţia celorlalţi, aceasta fiind, în cele din urmă, o formă de energie psihică. Egoul vostru nu ştie că sursa întregii energii se află în voi înşivă, aşa că el o caută în exterior. Nu atenţia fără de formă reprezentată de Prezenţă o caută el, ci el caută atenţia sub o anumită formă, ca de exemplu recunoaşterea, lauda, admiraţia sau doar faptul de a se face remarcat într-un fel sau altul, de a se lua cunoştinţă de existenţa lui. Orice sentiment de sine conceptual — faptul că mă văd aşa sau altfel — înseamnă ego, acesta putând fi predominant pozitiv (sunt cel mai mare) sau negativ (nu sunt bun), în spatele fiecărui concept pozitiv despre sine stă frica de a nu fi suficient de bun. În spatele fiecărui concept negativ despre sine este ascunsă dorinţa de a fi cel mai mare sau de a fi mai bun decât alţii, în spatele sentimentului de superioritate şi a nevoii continue de superioritate a egoului ce afişează siguranţă de sine se află teama inconştientă de inferioritate. Mulţi oameni oscilează între sentimente de inferioritate şi sentimente de superioritate, în funcţie de situaţiile sau persoanele cu care vin în contact. Tot ceea ce aveţi de făcut este să observaţi în voi acest lucru: ori de câte ori vă simţiţi superiori sau inferiori cuiva, la mijloc este egoul din voi. Dacă nu pot obţine laude şi admiraţie, unele egouri vor recurge la alte forme de atenţie şi vor juca roluri pentru a stârni atitudinile respective. La începutul multor relaţii aşa-zise romantice, interpretarea de roluri este frecvent întâlnită şi este menită să atragă şi să păstreze persoana pe care egoul o percepe drept cea care „mă face fericit, mă face să mă simt special şi îmi împlineşte toate nevoile”. însă interpretarea unui rol nu e lucru uşor, astfel că rolurile respective nu pot fi menţinute la nesfârşit, mai ales după ce ajungeţi să locuiţi împreună. Când rolurile dispar, ce vedeţi? Din nefericire, în majoritatea cazurilor ceea ce vedeţi nu e încă adevărata esenţă a acelei fiinţe, ci ceea ce o acoperă: egoul pur, dezbrăcat de rolurile lui, cu corpul-durere şi cu dorinţa sa ce a întâmpinat obstacole şi care acum se transform într-o furie cel mai probabil îndreptată către soţ/ie sau partener/ă, din cauză că acesta sau aceasta nu a reuşit să înlăture teama şi sentimentul de lipsă prezent mereu într-un strat mai profund, şi care reprezintă o parte intrinsecă a sentimentului egotic de sine. Ceea ce în mod obişnuit se numeşte „a te îndrăgosti” este de cele mai multe ori o creştere în intensitate a dorinţei şi nevoii egoiste. Deveniţi dependenţi de cealaltă persoană sau, mai curând, de imaginea pe care o aveţi despre acea persoană.  Sentimentul nu are nimic de a face cu iubirea adevărată, în care nu există nicio urmă de dorinţa.   Desprinderea de autodefiniţii Pe măsură ce culturile tribale s-au dezvoltat în civilizaţiile antice, oamenii au început să capete anumite funcţii: conducător, preot sau preoteasă, războinic, fermier, negustor, meşteşugar, lucrător şi aşa mai departe. S-a dezvoltat o ierarhie de clasă. Funcţia — cu care în cele mai multe cazuri te năşteai — îţi determina identitatea, determina ceea ce reprezentai în ochii celorlalţi şi în propriii ochi. Funcţia ta devenea un rol, dar nu era privit ca un rol: reprezenta ceea ce erai sau credeai că eşti. Doar puţini oameni de la vremea aceea, precum Buddha sau Isus, au văzut lipsa de relevanţă a castei sau clasei sociale, au văzut în aceasta identificarea cu forma şi au înţeles că o astfel de identificare cu ceea ce era temporar şi condiţionat eclipsa lumina eternului şi necondiţionatului, care străluceşte în fiecare fiinţă umană. Deşi structurile sociale sunt în lumea contemporană mai puţin rigide decât în culturile străvechi, există încă numeroase funcţii sau roluri prestabilite cu care oamenii se identifică bucuroşi, acestea devenind astfel parte integrantă a egoului lor. Din această cauză, interacţiunile umane devin lipsite de autenticitate, dezumanizate, alienante. Rolurile acestea prestabilite vă pot da un sentiment oarecum confortabil de identitate, dar în ultimă instanţă vă pierdeţi pe voi înşivă în ele. Putem denumi unele roluri prestabilite cu expresia arhetipuri sociale. Vom menţiona doar câteva dintre ele: nevasta casnică, bărbatul dur de tip macho; seducătoarea; artistul sau interpretul „nonconformist”; omul de „cultură”. Apoi mai există rolul universal de adult. Când interpretaţi rolul acesta, vă luaţi pe voi înşivă şi viaţa foarte în serios. Spontaneitatea, voioşia şi bucuria nu fac parte din acest rol. Mişcarea hippie care a început pe Coasta de Vest a Statelor Unite în anii 1960 şi apoi s-a răspândit în toată lumea occidentală s-a născut din respingerea arhetipurilor sociale, a rolurilor, tiparelor comportamentale prestabilite şi structurilor economice şi sociale bazate pe abordarea egocentristă. Tinerii au refuzat să îndeplinească rolurile pe care părinţii şi societatea încercau să le impună, în mod semnificativ. Roluri temporare Dacă sunteţi suficient de treji, suficient de conştienţi pentru a putea observa modul în care interacţionaţi cu alţi oameni, s-ar putea să detectaţi schimbări subtile în modul în care vorbiţi, în atitudinea şi comportamentul adoptat în funcţie de persoana cu care interacţionaţi. La început, ar putea fi mai uşor să observaţi acest lucru la ceilalţi; apoi, l-aţi putea detecta şi în cazul vostru. Modul în care vă adresaţi preşedintelui companiei poate diferi în mod subtil de modul în care îi vorbiţi portarului. Modul în care vă adresaţi unui copil poate fi diferit de cel în care vorbiţi unui adult. De ce se întâmplă astfel? Pentru că interpretaţi roluri. Nu sunteţi voi înşivă nici cu preşedintele, nici cu portarul sau copilul. Când intraţi într-un magazin ca să cumpăraţi ceva, când mergeţi la un restaurant, la bancă, la poştă, s-ar putea să constataţi cum alunecaţi în roluri sociale prestabilite. Deveniţi client şi vorbiţi şi vă comportaţi în consecinţă. Şi sunteţi poate trataţi într-o manieră standard de către agentul de vânzări sau de ospătarul care, la rândul lor, interpretează şi ei roluri. O serie de tipare de comportament condiţionate intră în vigoare între două persoane şi determină natura interacţiunii, în locul fiinţelor umane, cele care interacţionează sunt de fapt imaginile mentale conceptuale. Cu cât se identifică mai mult oamenii cu rolurile respective, cu atât mai neautentice devin relaţiile lor. Aveţi o imagine mentală privitoare nu doar la ceea ce reprezintă cealaltă persoană, ci şi la ceea ce reprezentaţi voi înşivă, mai ales în relaţie cu persoana cu care interacţionaţi. Aşadar voi nu sunteţi absolut deloc în relaţie cu acea persoană, ci ceea ce credeţi voi că sunteţi se află în relaţie cu ceea ce credeţi că este cealaltă persoană, şi invers. Imaginea conceptuală pe care mintea voastră o are despre voi înşivă se află în relaţie cu propria ei creaţie, adică se află în relaţie cu imaginea conceptuală pe care şi-a făcut-o referitor la cealaltă persoană. Mintea celeilalte persoane a procedat probabil în acelaşi mod, prin urmare fiecare interacţiune de tip egoist între doi oameni este în realitate interacţiunea dintre patru identităţi conceptuale fabricate de minte care sunt, în ultimă instanţă, fictive. De aceea nu este surprinzător faptul ca există atât de mult conflict în cadrul relaţiilor. Relaţiile nu sunt adevărate. Călugărul cu palmele asudate Kasan, un învăţător şi călugăr zen, urma să oficieze funeraliile unui nobil celebru. Cum stătea în aşteptarea sosirii guvernatorului provinciei şi a altor domni şi doamne, a observat că palmele îi transpiraseră. În ziua următoare şi-a adunat discipolii şi le-a mărturisit că nu era încă pregătit să fie un profesor adevărat. Le-a explicat că încă îi lipsea capacitatea de a se comporta egal faţă de toţi oamenii, de la cerşetor la rege. Nu putea încă să vadă prin rolurile sociale şi identităţile conceptuale similitudinea la nivel de fiinţă a tuturor oamenilor. A plecat atunci şi a devenit discipolul unui alt maestru. S-a întors la foştii săi discipoli după opt ani, iluminat. Fericirea ca rol şi adevărata fericire Dacă există nefericire în voi, mai întâi trebuie să îi recunoaşteţi prezenţa. Dar nu spuneţi: „Sunt nefericit.” Nefericirea nu are nimic de a face cu ceea ce sunteţi voi. Spuneţi: „Există nefericire în mine.” Apoi cercetaţi. Cauza ar putea fi o situaţie în care vă aflaţi. Ar putea fi necesar să întreprindeţi ceva pentru a schimba situaţia sau pentru a ieşi voi din ea. Dacă nu puteţi face nimic, priviţi lucrurile în faţă şi spuneţi: „Ei bine, pe moment aşa stau lucrurile. Am de ales între a accepta situaţia sau a mă simţi profund nefericit.” Cauza primordială a nefericirii nu o reprezintă niciodată situaţia, ci gândurile referitoare la ea. Fiţi conştienţi de gândurile voastre. Separaţi-le de situaţie — care e întotdeauna neutră, întotdeauna e aşa cum e. Asumarea faptelor este întotdeauna sursă de putere. Deveniţi conştienţi de faptul că ceea ce gândiţi creează într-o foarte mare măsură emoţiile care vă apar. Realizaţi existenţa legăturii dintre gândirea şi emoţiile voastre, în loc să fiţi gândurile şi emoţiile, fiţi conştiinţa din spatele lor. „Dacă te crezi atât de iluminat”, spunea Ram Dass, „mergi şi petrece o săptămână cu părinţii tăi.” Iată un sfat bun. Relaţia cu părinţii voştri nu e doar prima relaţie, cea care dă tonul tuturor relaţiilor următoare, ci ea reprezintă şi un bun test pentru gradul de Prezenţă din voi. Cu cât există mai mult trecut comun într-o relaţie, cu atât trebuie să fiţi mai prezenţi; altfel, veţi fi forţaţi să retrăiţi trecutul iar şi iar. Suferinţa conştientă Dacă aveţi copii mici, oferiţi-le ajutor, îndrumare şi protecţie atât cât vă stă în puteri, dar mai important este să le oferiţi spaţiu — spaţiu ca ei să existe. Ei vin în această lume prin intermediul vostru, dar ei nu sunt niciodată „ai voştri”. Credinţa că „eu ştiu ce e cel mai bine pentru tine” poate fi adevărată în cazul copiilor foarte mici, dar pe măsură ce cresc, devine din ce în ce mai puţin adevărată. Cu cât aveţi mai multe aşteptări de la modul în care ar trebui să decurgă viaţa lor, cu atât vă situaţi mai mult în mintea voastră în loc să fiţi prezenţi pentru ei. Până la urmă vor face greşeli şi vor cunoaşte suferinţa, aşa cum se întâmplă cu toţi oamenii. De fapt, acestea ar putea fi greşeli doar din punctul vostru de vedere. Ceea ce este pentru voi o greşeală poate fi exact experienţa necesară copiilor voştri. Oferiţi-le cât de mult ajutor şi îndrumare puteţi, dar înţelegeţi că uneori este nevoie să le permiteţi să greşească, în special pe măsură ce se apropie de vârsta adultă. Alteori, va trebui să le lăsaţi prilejul să sufere. Suferinţa le poate veni din senin sau poate veni ca o consecinţă apropriilor lor greşeli. N-ar fi minunat să vă puteţi cruţa copiii de orice suferinţă? Nu, n-ar fi. Atunci nu s-ar mai dezvolta ca fiinţe umane şi ar rămâne superficiale, identificate cu forma exterioară a lucrurilor. Suferinţa îi împinge spre profunzimile fiinţei. Paradoxul constă în faptul că suferinţa este provocată de identificarea cu forma şi tot ea erodează identificarea cu forma. Mare parte din ea este provocată de ego, dar în final suferinţa distruge egoul — numai că acest lucru nu se întâmplă până când nu suferiţi în mod conştient. Omenirea este menită să transceandă suferinţa, dar nu în felul în care crede egoul. Una dintre numeroasele presupuneri eronate ale egoului, unul dintre numeroasele sale gânduri amăgitoare este că „n-ar trebui să sufăr”. Uneori, gândul este transferat asupra cuiva apropiat. Chiar gândul acesta este cel care se află la rădăcina suferinţei. Suferinţa are un scop nobil: evoluţia conştiinţei şi arderea egoului. A iubi înseamnă a te recunoaşte în altcineva. „Alteritatea” celuilalt se descoperă atunci ca fiind o iluzie ce aparţine tărâmului exclusiv uman, tărâmului formei. Renunţarea la roluri Lecţia esenţială în cadrul artei de a trăi pe care fiecare dintre noi se află aici ca să o înveţe este aceea de a face orice se cere de la voi să faceţi în fiecare situaţie, fără ca sarcina să se transforme într-un rol cu care vă identificaţi. Căpătaţi cea mai mare putere în tot ceea ce faceţi dacă orice întreprindeţi are ca scop acţiunea în sine şi nu constituie un mijloc pentru a vă proteja sau amplifica identitatea oferită de rol sau pentru a vă conforma acesteia. Fiecare rol reprezintă un sentiment de sine fictiv, iar prin acesta totul devine personalizat şi, în consecinţă, corupt şi deformat de „micul eu” fabricat de minte şi de rolul, oricare ar fi el, pe care se întâmplă să-l joace. Acei câţiva oameni care nu proiectează o imagine fabricată de minte — şi există câţiva chiar şi la televizor, în mass-media şi în lumea afacerilor — ci funcţionează din nucleul mai adânc al Fiinţei lor, aceia care nu încearcă să pară mai mult decât sunt, ci sunt pur şi simplu ei înşişi, se disting ca oameni remarcabili şi sunt singurii care aduc într-adevăr o schimbare în lumea aceasta. Ei sunt cei care aduc noua conştiinţă. Orice fac ei primeşte forţă, deoarece acţiunea lor este conformă cu scopul întregului. Influenţa lor trece mult dincolo de ceea ce fac, mult dincolo de funcţia lor. Simpla lor prezenţă — curată, naturală, fără pretenţii — are un efect transformator asupra oricui vine în contact cu ei. Încetaţi sa vă mai definiţi — faţă de voi înşivă şi faţă de ceilalţi. Nu veţi muri. Veţi reveni la viaţă. Şi nu vă preocupaţi de modul în care vă definesc ceilalţi. Atunci când vă definesc se limitează pe ei înşişi, aşa că e problema lor. Ori de câte ori interacţionaţi cu oamenii, nu fiţi acolo în primul rând ca o funcţie au ca un rol, ci ca un câmp de Prezenţă conştientă. Dedesubtul formei fizice şi psihologice sunteţi una cu Viaţa însăşi, una cu Fiinţa. La nivel de formă, sunteţi şi veţi fi totdeauna inferiori unora, superiori altora. In esenţă, nu sunteţi nici inferiori, nici superiori nimănui. Adevăratul respect de sine şi adevărata smerenie se naşte din această înţelegere. Din perspectiva egoului, respectul de sine şi umilinta sunt contradictorii, în realitate, ele sunt unul şi acelaşi lucru. Nefericirea este o boală mental-emoţională creată de ego, care a ajuns la proporţii epidemice. Dacă în toiul negativităţii puteţi realiza că „în acest moment eu îmi creez suferinţa”, acest lucru va fi suficient pentru a vă ridica deasupra limitărilor stărilor şi reacţiilor egocentriste. În faţa voastră se vor deschide posibilităţile infinite care apar atunci când există conştientizare — căi mult mai inteligente de a trata orice situaţie. Veţi fi liberi să renunţaţi la nefericire în momentul în care îi recunoaşteţi lipsa ei de inteligenţă. Negativitatea nu este inteligentă. Ea aparţine întotdeauna egoului. Egoul poate fi abil, dar nu este inteligent. Abilitatea îşi urmăreşte propriile ei scopuri mărunte. Inteligenţa vede întregul în ansamblul său în care toate lucrurile sunt legate între ele. Abilitatea este motivată de interesul faţă de sine şi nu vede decât foarte puţin în perspectivă. ( Eckhart Tolle - Un nou Pamant )