Fila 269 : Călătorim Aici și Acum în Conștiință

Nu mai avem nimic de aşteptat. Energia anului 2012 este aici, prezentă, experimentabilă în orice moment al vieţii noastre. Marea transformare de conştiinţă a umanităţii se întâmplă în vreme ce noi continuăm să fim pierduţi în căutare. Această transformare implică recunoaşterea şi trăirea adevăratei noastre naturi, de fiinţe umane şi transcendente în acelaşi timp. Nu este nevoie de nici o condiţie pe care s-o îndeplinim, nu este nevoie de guru, de învăţători şi nici de metode speciale pentru a ne racorda la acest nivel de conştiinţă. Este nevoie doar de a înceta să mai căutăm în exterior, de a ne opri o clipă şi de a simţi în interior. În schimb, ignorarea acestor transformări de conştiinţă conduce la accentuarea crizei psiho-spirituale de transformare până în momentul unei „ruperi” înterioare. Singura „practică spirituală” posibilă este trăirea fiecărei clipe în mod conştient, căci aceasta conduce la dezvăluirea adevărului despre noi înşine.

Natura contradictorie a timpurilor finale. Sfârşitul dualităţii.

Dacă simţiţi, dragi prieteni ai călătoriilor de conştiinţă, că simptomele crizei de transformare s-au accentuat, nu vă alarmaţi şi mai ales nu vă pierdeţi încrederea în voi înşivă. Mulţi oameni trec în aceste vremuri printr-o tensionare fără precedent a energiilor în viaţa personală şi, de fapt în toate aspectele vieţii. Este important să înţelegem ce anume se petrece, căci aceasta ne ajută să rămânem în echilibru. Priviţi împrejurul vostru şi veţi vedea pretutindeni cum tensiunea interioară a conştiinţei creşte continuu. Această tensiune se manifestă în toate aspectele vieţii de pe această planetă. Transformările politice, sociale, militare şi ecologice fără precedent în istoria umanităţii sunt dublate de o accelerare formidabilă a puterii de comunicaţie şi de salturi tehnologice uluitoare. Ceea ce părea o utopie doar acum câţiva ani, devine realitate. Regimuri totalitare ce păreau de neclintit nu mai au nici o şansă, căci oamenii aflaţi în stradă transmit pe internet, cu telefonul mobil, abuzurile autorităţilor. Orice eveniment este public într-o clipă.Deasemeni, părea inimaginabil acum puţin timp, faptul că mişcări de stradă să apară simultan în întreaga lume, împotriva sistemelor financiare globale ce păreau să deţină controlul absolut asupra lumii.

Cea ce se petrece la nivel macro, se petrece şi în vieţile noastre de fiecare zi. Tensiunile par să crească şi chiar aşa este, câtă vreme ne poziţionăm în vechile noastre moduri de a acţiona. Cu siguranţă aţi remarcat faptul că clişeele nu mai par să funcţioneze, că nimic nu mai merge aşa cum mergea înainte, că toate abordările vechi par să fi devenit greoaie iar rezultatele lor se lasă aşteptate. Astfel, dacă toată lumea pare să fi înnebunit în jurul vostru, dacă nu vă mai înţelegeţi cu nimeni, dacă mediul vostru devine tensionat şi acid, ei bine nu „ei sunt de vină”. Nimeni nu este „de vină”, căci tensiunea este aceea a transformării din interior. Relaţiile personale şi afacerile, job-ul şi familia, toate sunt purtătoarele energiei interioare a conştiinţei, căci toate sunt doar expresii ale acesteia, reflexii. Sursa tensiunii este întotdeauna în interiorul nostru. „Exteriorul” nu face decât să o reflecte înapoi, să o oglindească.

Pare aşadar o contradicţie pentru aceia care încearcă să „judece” problema prin intermediul abordărilor mentale: pe de-o parte auzim pretutindeni despre transformare şi ne aşteptăm să recunoaştem semnele „bune” ale acesteia, să recunoaştem semnele unei noi conştiinţe. Ne aşteptăm să vedem semnele unei lumi „mai bune”, mai paşnice, mai echilibrate, dar realitatea pare din ce în ce mai conflictuală şi crizele de toate felurile din ce în ce mai dure. „Lumea a luat-o razna”.

Dar lumea în care ne mişcăm pentru moment este rezultatul abordărilor noastre mentale, logice şi raţionale, în sensul că este lumea creată de paradigma în care am trăit până acum. Este o lume creată de imaginea pe care o avem despre noi înşine. O imagine în care suntem rupţi, separaţi de restul Creaţiei, condamnaţi să ne descurcăm cu puterile noastre de umani limitate la mintea şi educaţia noastră. Chiar şi oamenii care se consideră căutători ai spiritualităţii se cred de multe ori separaţi de aceasta, se cred doar în trup, în vreme ce dumnezeu se află undeva, departe. Am creat, după chipul şi asemănarea noastră deci nu numai lumea în care trăim, dar chiar şi pe dumnezeu. Cea mai interesantă abordare este aceea în care căutătorii spirituali devin conştienţi că dumnezeu se află „înăuntru”, dar cred că există totuşi „o cale” de a ajunge „acolo”, ca şi cum ar fi separaţi de înşişi. Iluzie pură.

Vasăzică trăim într-o lume a separării sau, cum ar spune un mistic, a alienării ajunse la apogeu. Lumea vizibilă este sfâşiată de contradicţii majore ce par fără soluţie, şi aşa este. Nu există soluţie în planul în care a fost creată problema. Pentru a găsi soluţia trebuie să trecem în alt plan al conştiinţei şi deci, să depăşim paradigma care a creat problema. Acest lucru e petrece deja. Trecerea la ceea ce unii numesc „Noua conştiinţă” este în plină desfăşurare. Iar această trecere se manifestă pentru moment prin ascuţirea tuturor contradicţiilor. Este criza de transformare. Ca o naştere, noua conştiinţă se scurge în această dimensiune printr-un proces dureros. Dar durerea, precum spuneam mai sus, nu provine decât din ataşamentul nostru de vechile căi. În clipa în care abandonăm bătălia, în clipa în care, cu deplină încredere lăsăm lucrurile să se petreacă şi nu ne mai luptăm pentru a menţine vechile mecanisme, realitatea se detensionează şi „problemele” îşi găsesc rezolvarea. Nu e nevoie să facem nimic pentru aceasta, înafară de a ne întoarce spre interior. Înseamnă a înceta să încercăm să rezolvăm problemele lumii, să încetăm să salvăm lumea de ea însăşi, să încetăm să o mai corectăm, şi a înţelege că ea nu este decât o reflexie a propriei noastre conştiinţe. Aceasta înseamnă a „a face din două, una” în terminologie creştină, a unifica polarităţile duale, interiorul cu exteriorul, femininul cu masculinul, cerul şi pământul. Este timpul să devenim noi înşine ceea ce dorim să devină lumea noastră.

Sfârşitul timpurilor

Mulţi cred că această transformare trebuie să fie catastrofică, pentru că au fost speculaţii enorme despre ceea ce ar putea însemna „sfârşitul timpurilor”. Timpul nu este decât o creaţie a minţii liniare. Orice explorator al conştiinţei care a lucrat cu noi sau aiurea, cunoaşte faptul că xperienţele de conştiinţă extinsă implică un fel de non-timp, în care toate „evenimentele” sunt simultane şi nu pot fi descrise complet nu pentru că ar fi incoprehensibile, ci pentru că a povesti implică liniaritate, iar natura conştiinţei este multidimensională. Sintagma „sfarşitul timpurilor” nu înseamnă altceva decât sfârşitul timpului liniar, sfârşitul unui mod de a percepe universul şi pe noi înşine. Vechii mistici mayaşi explorau vastele teritorii ale conştiinţei, acolo unde nu există timp liniar, unde nu există decât prezentul, momentul Acum, vast, infinit, ce reuneşte trecutul şi viitorul într-o singură experienţă. Ei au ştiut că în dimensiunea liniară a umanităţii, încarnată, va veni un moment în care transformarea treptată aconştiinţei prin experienţă va ajunge la un „punct de transformare” dincolo de care, întreaga umanitate va putea bascula într-o nouă paradigmă. Acest adevăr a fost perceput de misticii tuturor timpurilor şi de pe toate continentele. Toate mitologiile – care cuprind de fapt descrieri poetice, arhetipale dacă vreţi, ale realităţii transcendente, au pomenit această transformare. Apocalipsele de toate felurile descrise în aceste mitologii nu trebuie luate ad literam, căci nu este posibilă o descriere ad literam a unei trăiri în conştiinţa extinsă. Dar ne putem lesne da seama, mai ales aceia care au experienţa transpersonală, că ele sunt descrieri liniare ale unor trăiri de conştiinţă extinsă şi că ele descriu aşa cum pot, exact criza de transformare psiho-spirituală prin care umanitatea trece deja de o bucată bună de timp. Toate tulburările şi contextul prin care trece umanitatea în aceste vremuri au fost simţite de călătorii în conştiinţă ai tuturor timpurilor iar vechile cronici nu fac decât să traducă în limbajul liniar al acelor vremuri potenţialele de neînţeles pe care le trăiseră.

Dincolo de toată discuţia despre aceste catastrofe aşteptate, care şi ea este o încercare aproape caraghioasă de a aduce în limitările logicii realităţi mult mai mari, se află trăirea directă a acestei realităţi. Mulţi dintre voi, dragi prieteni ai Călătoriei Inimii aţi experimentat aceste realităţi multidimensionale şi ştiţi foarte bine cât este de dificil să relatezi o asemenea experienţă, ca să nu mai vorbim despre integrarea ei în viaţa de fiecare zi.

Şi totuşi, singura opţiune pe care o avem în faţa acestor transformări dureroase, este această integrare a Adevărului accesat în stările de conştiinţă extinsă, căci aceasta schimbă lumea. Noi nu mai suntem aceiaşi după o asemenea trăire, iar acest fapt crează întotdeauna un potenţal de schimbare în mediile în care mergem, acasă, în familie, la serviciu, oriunde, schimbă relaţiile noastre cu noi înşine şi cu întreaga lume înconjurătoare. Aceasta este transformarea de conştiinţă care se inserează, rapid, în întreaga noastră realitate.

Căutarea s-a încheiat. Transformarea este Acum.

Fie că am căutat în afară sau înlăuntrul nostru, mereu a fost vorba despre o căutare, pentru că mereu ne-am crezut separaţi de noi înşine. În virtutea acestei căutări am apelat la tot felul de mijloace, de practici, de strategii, am apelat la ritualuri şi la dogme, am căutat învăţători, iniţiaţi şi guru, preoţi şi incantaţii magice, clopote şi lumânări, şi, în ultimul timp, mai ales informaţie. Am crezut că transformarea interioară poate fi operată de la nivelul mental, dar acest lucru s-a dovedit a fi o nouă iluzie, pentru că spaţiul mental este prea îngust pentru a fi capabil să administreze infinita complexitate creatoare a Fiinţei. Şi în cele din urmă am început să înţelegem ce voia să spună Isus acum două mii de ani: nu numai că Adevărul se află în interiorul nostru, ci noi Suntem Adevărul. Sau, în terminologia lui Ramana Maharshi, noi suntem Acela pe care l-am căutat dintotdeauna. Fiecare dintre noi are acces în orice clipă la acea dimensiune a conştiinţei noastre, în care suntem, cu toţii unul. Desigur, mintea liniară nu poate fi de acord cu faptul că putem fi diferiţi, şi în acelaşi timp unul, căci ea funcţionează pe baza discriminării, precum un program de computer, dar oricine a trăit măcar o singură dată o deschidere a conştiinţei, a trăit această realitate multidimensională şi a perceput completitudinea acestui Adevăr.

Această mare transformare de conştiinţă care se petrece în adâncurile Fiinţei şi care începe să se manifeste în dimensiunea încarnată, are ca obiect exact identificarea noastră cu aceast dimensiune. Începem să ne dăm seama, încetul cu încetul, că aceasta dimensiune pe care o numim materială nu este decât o parte a spectrului de energie şi de conştiinţă a Întregului şi că noi suntem fiinţe care funcţionăm pe foarte multe niveluri, nu numai aici. Pe scurt, o putem numi „recunoaşterea propriei noastre divinităţi”. Sau o putem numi „reunirea cu Sinele”, sau o putem numi „realizare de Sine” sau o putem numi „trăirea Christosului interior” sau a „naturii budhice”. Toate aceste sintagme desemnează, în diferite tradiţii, aceeaşi realizare interioară de conştiinţă ce conduce la schimbarea felului în care ne percepem pe noi înşine şi întreaga Creaţie.

Putem vedea acum că acea „căutare” a lui dumnezeu în exterior, sau a Sinelui în interior, a fost mereu o fugă, o păcăleală, căci doar mental noi ne putem separa de propria noastră natură. Niciodată nu am fost separaţi de noi înşine. Doar am crezut acest lucru, căci am fost identificaţi cu diferite aspecte, sau roluri în care ne-am turnat energia. Ne-am confundat cu trupurile noastre, cu energiile noastre, cu emoţiile noastre şi în cele din urmă că gândirea noastră, dar pe măsură ce am experimentat aceste realităţi, le-am depăşit. Am înţeles în cele din urmă că toate acestea sunt doar parţial „noi înşine” şi astfel am început să recuperăm ceva din propria noastră voce interioară, în loc să mai cântăm imnurile altora. Astfel am descoperit bucuria de a fi noi înşine şi am descoperit că în marea realitate toate polarităţile în care am descompus Adevărul – lumină-întuneric, spirit-materie etc, nu erau decât aspecte ale aceleiaşi realităţi. Toate aceste descoperiri interioare, care la nivelul întregii umanităţi se petrec de mii şi mii de ani, au transformat cumva conştiinţa în ansamblul său. Ceea ce era disponibil doar marilor mistici, este acum disponibil tuturor acelora care au curajul de a privi în interior fără prejudecată. Aceasta este transformarea şi nu mai este nimic de aşteptat pentru a privi în interior. Nu mai este nici o condiţie de îndeplinit şi nici un ritual de urmat pentru a trăi adevăratele noastre dimensiuni. Orice întârziere a demersului interior nu este decât o amânare a trăirii depline şi o auto-păcălire. Totul se poate petrece Acum.

Din nou despre instrumentele Transformării interioare

Parcă vă aud, dragi prieteni: „bine, acum, dar cum facem acum să trăim această realitate extinsă?” Ei bine, răspunsul la această întrebare este simplu: toate „tehnologiile sacrului”, rugăciunea, mantrele, meditaţia, ritualurile de orice fel, nu au făcut vreodată altceva decât să ne scoată din identificarea cu nivelul mental şi astfel să ne ofere accesul la Prezenţă şi la momentul Acum. Nu au făcut decât să ne scoată din iluzie. Obiectul oricărei practici este această stare de conştienţă mai largă decât cea mentală. Extraordinara construcţie mentală pe care o numim „ego”, cea care ne permite să funcţionăm în această lume având o identitate formală îşi are sursa exclusiv în minte. „Eu” este un gând, un val al conştiinţei. Până în vemurile din urmă identificarea cu această vibraţie era extrem de dură şi greu de depăşit, dar acum nu mai este cazul. Experienţele marilor maeştri ai umanităţii au deschis calea în aşa fel încât acum este mult mai uşor de trăit dez-identificarea de ego.

Pentru mine şi pentru noi, aceia care experimentăm sub semnul Călătoriei Inimii, calea de acces către prezenţă şi către momentul Acum este respiraţia. Acest element fundamental a însoţit întreaga istorie spirituală a lumii, în toate culturile şi în toate timpurile. Este o cale atât de simplă şi atât de la îndemâna oricui, încât unele tradiţii mistice au încercat în mod deliberat să ţină ascuns acest fapt. Adevărata rugăciune, adevărata meditaţie, adevăratele şcoli de mistere au avut mereu în centrul practicilor „magice”, respiraţia. Dar nu vreau să vorbesc aici despre alţii, ci doar despre propria experienţă. Oricine poate experimenta stări de conştiinţă extinsă şi mulţi o fac fără să ştie. Adevăratul „secret” constă în conştientizarea şi validarea acestor trăiri. Este primul pas către integrarea lor în viaţa de fiecare zi. Şi pentru aceasta e din nou nevoie de „instrumentul” respiraţiei, căci prin respiraţia conştientă ne putem centra şi alinia diferitele niveluri ale corpului de conştiinţă.

Sunt greu de pus în cuvinte aceste experienţe, dar, pe scurt, ceea ce se petrece este o reîntoarcere  la echilibrul natural al Fiinţei. Atunci când începe acest proces de transformare, începem să ne dăm seama că, de pildă, fricile noastre, mâniile noastre, emoţiile care ne secătuiesc de energie căci le hrănim din adâncul fiinţei noastre, nu sunt decât valuri ale conştiinţei. Toată energia lor nu este decât propria noastră energie, creată de noi. Respiraţia conştientă ne ajută să ne întoarcem la centru, să tăiem alimentarea cu energie a acestor stări ale conştiinţei generate mai curând de ceea ce gândim decât de ceea ce suntem. Mai mult decât atât, respiraţia ne permite nu numai să nu ne lăsăm antrenaţi în identificarea cu aceste stări, dar să transformăm aceste stări energetice, să le „demodulăm” în aşa fel încât ea redevine energie neutră.

Traversarea oricărui fel de „criză” este mai uşoară atunci când folosim respiraţia conştientă pentru a reveni la echilibrul natural a ceea ce suntem. Asta nu înseamnă a „controla” stările emoţionale, nu înseamnă a le anula, ci înseamnă a recunoaşte adevărata lor natură. Şi recunoaşterea acestei naturi înseamnă dezidentificarea de ele, ceea ce conduce la stingerea lor naturală. Imensa inteligenţă interioară a Fiinţei noastre are capacitatea de a readuce în echilibru toate nivelurile sale, cu condiţia ca ego-ul să-i permită acest lucru. Ego este egal „control” şi ne-încredere. Fiinţă înseamnă dimpotrivă, încrederea absolută în realitate, oricum ar părea ea, încrederea absolută că totul este aici ca să ne servească, că orice experienţă este o reflexie a Sinelui.
Respiraţia este echivalentă cu revenirea în interior ca unic centru al realităţii noastre şi, mai mult decât atât, este o permanentă recunoaştere şi asumare a experienţei. Este o luare în stăpânire a propriei noastre realităţi, corporale, energetice, emoţionale şi mentale. Respiraţia conştientă este echivalentă cu întorcerea acasă a Creatorului care suntem fiecare dintre noi, după o lungă absenţă. Am fost pierduţi în identificarea cu mintea, cu ego-ul nostru, pream mic pentru a putea administra aceasta realitate multidimensională, dar revenind în ceea ce numim în Respiraţia Inimii „centru”, sau „acasă”, ne reocupăm locul de stăpâni ai palatului Fiinţei.

Conştiinţa are capacitatea enormă de a crea realitate. Convingerile noastre, credinţele noastre, rolurile cu care ne identificăm, toate crează o realitate experimentabilă. Universul reflectă ceea ce credem că suntem. E o chestiune de identitate în cele din urmă. Credem că suntem doar trup, sau energie, sau emoţie sau gând, sau câte puţin din fiecare, ei bine, asta vom experimenta. Credem că în centru se află Sinele şi că suntem una cu el, asta vom experimenta. Respiraţia nu face decât să ne aducă instantaneu în momentul zero, acasă, condensand întreaga noastră energie, atenţie şi prezenţă, şi retrăgând investiţia noastră de energie din spaţiile speculative ale labirinturilor mentale. Aceasta nu înseamnă că anulăm mintea, că o distrugem sau că luptăm împotriva ei, ci dimpotrivă, că o integrăm în marele întreg.

Respiraţia este singurul „instrument” care ne poate ajuta să mergem în interior instantaneu şi să ne racordăm cu realităţile marii conştiinţe care suntem.

Faţă în faţă cu provocările transformării

Suntem experţi în a găsi motive pentru a lăsa lucrurile aşa cum sunt, sau, cu alte cuvinte, pentru a împiedica transformarea, în ciuda faptului că întreaga realitate ne dă semne că ceva trebuie să se mişte. Priviţi în jurul vostru, la „ce nu merge”. Relaţia voastră, job-ul vostru, afacerea voastră, orice pare că „nu e cum ar trebui să fie”. În orice zonă ar apărea, tensiunea este semnul că ceva acolo, în interiorul situaţiei, cere transformarea. De-obicei noi ne opunem transformărilor, pentru că ne temem de ceea ce ar putea să ne aducă viitorul. Nu avem curajul să ieşim dintr-o relaţie în mod evident toxică, pentru o mie de motive pe care mintea le găseşte cu uşurinţă. Toate vor avea la bază frica de ceva ce ar veni în viitor. Este expresia modului nostru mental, conservator, plin de frică, de a avansa. Nu avem curajul de apleca dintr-un job care nu ne mai aduce nici o satisfacţie, de teama că nu vom gasi altceva mai bun. Nu avem încredere în noi înşine şi nici în realitate. De-obicei, nu recunoaştem acest lucru, ci proiectăm „motivele” în dreptul altora: am copii, ţara e de rahat, guvernul nu-şi face treaba, criza mondială e pretutindeni şi dumnezeu e absent. Nu pomenim nici o clipă despre frica de schimbare. Criza va deveni cronică, în orice domeniu, până în clipa în care vom ceda.

Aceast este esenţa transformării. O nouă viziune asupra a ceea ce suntem nu poate veni până nu renunţăm la cea veche. Şi renunţarea poate veni uşor, conştient şi elegant, sau dimpotrivă, printr-o criză prelungită şi dureroasă. Ne putem lăsa duşi de curentul schimbării, plini de încredere, sau ne putem crampona de formele trecutului până când durerea va deveni insuportabilă şi atunci vom ceda. În faţa unei „crize”, mintea face mii de planuri, caută soluţii în baza ei de date, se informează pe internet, cum au făcut alţii, cu ce anume seamănă această situaţie şi care ar fi alternativele. Se bazează, întotdeauna pe trecut şi pe găsirea unei strategii asemănătoare pentru a aproxima un viitor incert. Dar asta nu mai funcţionează acum, pentru că trecutul pur şi simplu a murit şi realitatea acestei clipe nu se mai potriveşte cu cea trecută. Mintea nu poate avea încredere, şi nici intuiţie, căci intuiţia nu apare decât în momentul prezent. Orice abordare bazată pe trecut e inutilă. Acesta este motivul pentru care la actuala criză, personală sau globală, nu se mai pot găsi soluţii bazate pe trecut.

Ce este făcut într-o asemenea situaţie? Ei bine, un singur lucru. Să ne oprim o clipă din căutarea disperată a minţii, să respirăm adânc şi conştient, atenţi la toate senzaţiile din interior. Asta ne va aduce imediat în Acum. Apoi, în acest spaţiu, în care traficul mental se linişteşte, pur şi simplu aşteptăm nu „ o soluţie”, ci căutăm Încrederea în situaţie. Uneori, adevărata soluţie este renunţarea la un drum, la o cale, la o persoană, la un context, la un job care nu ni se mai potriveşte. Este o eliberare de energie de fapt. Sigur, mintea va urla: „cum adică să aştept, cum adică să am încredere, cum adică să fie bine dacă renunţ?”Ea nu poate înţelege faptul că uneori, pentru a se deschide o uşă nouă e nevoie să o închidem pe cea veche. Pentru a crea o nouă oportunitate e nevoie să ieşim de pe vechiul drum şi să avem curajul să o luăm într-o direcţie necunoscută. Mintea ar vrea să aibă garanţii, asigurări, confort dacă s-ar putea, dar în mod paradoxal, a încerca să menţii o situaţie în ciuda semnelor evidente de transformare, elimină orice confort.

În faţa provocărilor transformării e nevoie de o permanentă întoarcere spre interior, şi spre trăirea conştienţei largi, a Fiinţei. Nu foloseşte la nimic să aruncăm vinovăţia în ograda altora, căci nu există nici o vinovăţie, a nimănui. Foloseşte însă să ne întoarcem spre interior şi să simţim adevăratele mecanisme ale transformării, care îşi au rădăcinile în propria noastră conştiinţă. Astfel, vom putea redobândi încrederea în noi înşine, în simţirile noastre, în intuiţiile noastre. O intuiţie nu are nimic logic în ea, nu se bazează pe informaţii trecute. Ea vine din adâncurile fiinţei, nu este rezultatul unui proces al cauzelor şi efectelor. Dar, ca să ai încredere într-o intuiţie, e nevoie de curaj. Curajul de a acţiona în ciuda opiniilor majorităţii, în ciuda conştiinţei de masă, înciuda a „cum se face” sau cum „au făcut alţii”. Aceasta înseamnă a renunţa la căile vechi.

Stările de conştiinţă extinsă sunt un instrument extraordinar pentru a accesa aceste niveluri ale fiinţei din care provine intuiţia. Dar a integra intuiţiile în viaţa de fiecare zi şi a avea acces la ele în orice clipă, asta este o chestiune de poziţionare permanentă în centru, în zero. Înseamnă a privi din ce în ce mai mult realitatea din starea de Prezenţă, din Acum, din non-mental. E o cale nouă, căci mii de ani am acţionat din perspectiva analitică a minţii. Dar acum, o nouă eră se naşte prin noi, o nouă abordare care-şi are originea în experimentarea unor dimensiuni mai largi din ceea ce suntem, decât până acum. Nu putem vorbi despre transformare spirituală, sau despre noua conştiinţă, în afara acestui moment de Acum.

De aceea respiraţia conştientă este atât de importantă. Căci ne însoţeşte în orice clipă a vieţii noastre şi este cheia către această nouă perspectivă asupra noastră şi a lumii. Este cheia către nivelurile profunde ale intuiţiilor noastre de orice fel şi către straturile inefabile ale Fiinţei. Prin alegere, facem ca aceste niveluri de conştiinţă să se scurgă în realitatea materială.

2012

Energia lui 2012 ese aici deja, în plină desfăşurare, spuneam la început. Dacă aşteptaţi anul 2012 ca să se petreacă marea voastră transformare, atunci nu mai aşteptaţi. Acum este momentul întoarcerii acasă. Fiecare clipă de întârziere a marii decizii de a explora şi de a lua în stăpânire spaţiile interioare ale fiinţei, conduce la ascuţirea crizelor de orice fel şi va fi din ce în ce mai greu, pe măsură ce veţi găsi motive să nu schimbaţi nimic. Anul viitor, tensiunile din interiorul conştiinţei vor deveni din ce în ce mai dure, astfel că valurile crizelor, personale şi la nivel planetar se vor întări. Nu sunt dintre aceia care cred că există soluţii miraculoase, şi nici dintre aceia care cred că va fi sfârşitul lumii. Cred în schimb că vom asista la prăbuşirea unei paradigme şi asta va schimba totul.

Nu spun aici că brusc, anul viitor, conştiinţa umanităţii va bascula brusc şi perspectiva tuturor asupra Fiinţei va deveni brusc una a non-dualităţii. Dimpotrivă, cred că pe această planetă, dualitatea va continua mult timp de-aici înainte, căci mulţi sunt aceia care vor lupta din răsputeri pentru a menţine anumite sisteme de putere, economice, sociale, politice şi militare pe care este întemeiată lumea noastră. Dar baza acestei lumi, conştiinţa noastră, se schimbă. Suntem în durerile facerii unei noi noi lumi. Iar această nouă lume va avea în centru o nouă perspectivă asupra a ceea ce suntem. Transformarea exterioară a lumii noastre, porneşte de la ceea ce suntem pe dinlăuntru. Nu e nevoie să aşteptăm transformarea lumii, pentru a lăsa propria noastră transformare să se petreacă. Şi asta nu se poate petrece decât Acum, în acest moment. Mâine va fi tot un Acum şi tot va trebui să avem curajul de a renunţa la ceea ce credeam, pentru a descoperi ceea ce este.

Nu vor veni niciodată soluţii din exterior, pentru că sursa acestui „exterior” este înlăuntru. Nimeni nu va putea face vreodată transformarea în locul nostru şi nici nu ne va putea învăţa cum s-o facem. Nu există metodă pentru asta şi nu poate fi învăţată, căci orice învăţătură este a minţii şi înseamnă trecut. Pe când sursa acestei transformări este întotdeauna Acum, spontană, surprizătoare, acordată cu momentul. A venit timpul prezis de misticii din vechime, acela în care ne vom descoperi pe noi înşine. A venit timpul să recunoaştem faptul că noi suntem unicii creatori ai propriei noastre realităţi. Aceasta nu este o metaforă, ci cel mai pur adevăr, chiar dacă este greu de înghiţit de către minte.

Atunci când avem încredere în noi înşine suntem greu de manipulat, căci manipularea se bazează pe frica noastră, pe ruşine, pe vinovăţie. Descoperind că toate acestea nu sunt decât stări de articulare a energiilor interioare, ne redobândim adevărata libertate. Iar această libertate interioară schimbă lumea. Toate sistemele acestei lumi funcţionează pentru că într-un fel sau altul, noi avem încredere mai multă în ele decât în noi înşine. Astfel, încredinţăm sforile realităţii, exteriorului. Una dintre cele mai mari transformări care au loc este aceasta: umanitatea îşi retrage încrederea în sisteme. Încrederea este energie. Marii acestei lumi nu înţeleg cu adevărat ceea ce se petrece, şi încearcă să redreseze situaţia aşa cum au făcut-o de mii de ori în trecut. Dar asta nu mai funcţionează, pentru că NOI am devenit alţii decât am fost atunci. De aceea sunt oameni în stradă în marile oraşe ale lumii, protestând împotriva sistemelor, de aceea se petrec revoluţii neaşteptate, de aceea se discută întens la summituri despre transformări fundamentale.

Este o transformare ireversibilă, care începe cu noi înşine. Marile cuvinte precum „iubire”, „adevăr”, „compasiune”, „libertate”, au reprezentat ţinte după care am alergat în afara noastră timp de milenii. Am vrut să ni se dea toate acestea. Acum descoperim că sunt înlăuntru şi că nimeni nu ni le poate da. Nu avem decât să devenim iubire, adevăr, libertate, compasiune şi acesta este cel mai mare ajutor pe care il putem da acestei umanităţi aflate în căutare. Recunoscând atributele divinităţii în interiorul nostru nu facem decât să recunoaştem propria noastră natură divină.

Horia Turcanu

PS.    Conştiinţa Transformării în 2012. Acesta este numele generic al unei mari întâlniri la care vă invităm, subsemnatul Horia Ţurcanu şi Elena Francisc, pe toţi exploratorii conştiinţei aflaţi în Călătoria Inimii. Vom discuta despre acest subiect fascinant din perspectiva experienţelor noastre şi vom lucra experienţial cu respiraţia conştientă. Evenimentul va avea loc pe 13 decembrie 2011, la UnaGaleria în strada Budişteanu 10, orele 18. Va fi ultima şi cea mai spectaculoasă dintre întâlnirile Călătoriei Inimii din acest an. Şi nu uitaţi, Călătoria Inimii este călătoria Sinelui aflat în experienţa încarnării. Să facem din aceasta o experienţă conştientă!

Text preluat de pe 2012 Acum

Fila 268 : FERICIREA VESNICA

-Va sa zica ai venit pentru fericirea vesnica - intreba Judecatorul.

-Da - ii raspunse spiritul proaspat dezancarnat.

-Ai gresit adresa - continua Judecatorul, cu un zambet ambiguu in jurul gurii.

-Stati… nu-i aici raiul? - intreba omul nostru, proaspat trecut prin granita mortii.

-Ba da - ii raspunse Judecatorul.

-Jos pe Pamant mi s-a promis ca aici voi primi in dar, fericirea vesnica.

-Ne pare rau, ai fost informat gresit.

-Am fost informat gresit?! Dar preotul imi zisese ca daca ma rog regulat, daca indeplinesc cele zece porunci, voi ajunge in rai si voi fi fericit vesnic!

-Esti in rai, esti binevenit, dar trebuie sa mananci din merindele tale: sa traiesti fericirea pe care ai adus-o de pe Pamant.

-Nu este corect: pe Pamant n-as putea zice ca am fost fericit…

-Ne pare rau…

-Si nu se poate sa primesc aici fericirea?

-Ne pare rau: nu.

-De ce nu?

-Fiindca asa e regula.

-Care regula?

-Cea instituita de Tatal.

-Nu pot sa cred ca Tatal este atat de crud!

-Pai nu e crud.

-Nu e?

-Nu.

-Dar cum asa?

-Tatal a instituit urmatoarea regula: fiecare trebuie sa-si construiasca propria sa fericire.

-Cum adica?

-Simplu: asa cum un culturist isi cladeste muschii, tot asa cel care cauta fericirea, trebuie s-o construiasca singur.

-Nu mi se pare corect!

-Treaba ta.

-Totusi, ce pot face acum?

-Poti sa te duci inapoi, deoarece corpul tau se afla inca in stadiul mortii clinice.

-Bine, si ce fac daca merg inapoi?

-Exersezi fericirea.

-Exersez fericirea? Si cum fac asta?

-Trebuie sa gasesti propriile tale metode. Cei mai multi incearca prin iubire. Poti sa-ti indrepti iubirea spre Tatal. Sau spre o fiinta draga tie. Dar poti sa exersezi si iubirea de sine.

-Iubirea de sine… n-am inteles-o niciodata… 
-Iti pot explica prin functionarea inimii biologice. Iti amintesti probabil ca inima pompeaza sange in trei directii: are un circuit care alimenteaza partea corpului care se afla mai jos de inima, un alt circuit care iriga tot ce se afla mai sus decat inima, si un al treilea circuit prin care trimite sange in propriile sale tesuturi.

 

Vezi, functionarea inimii este simbolul modului in care este indicat sa-ti administrezi energia si iubirea. Circuitul de jos nu este altceva decat iubirea directionata spre oameni. Circuitul de sus este simbolul iubirii prin care poti comunica cu fiintele mai evoluate decat tine, incluzand Tatal Ceresc. Iar cel de-al treilea circuit, cel prin care inima asigura energia necesara propriei sale functionari, este iubirea de sine.

 

Cand ajungi sa constientizezi razele iubirii care ies din inima ta, poti sa redirectezi o parte din ele spre tine insuti. Este indicat sa pastrezi proportiile definite de inima ta biologica. Prin circuitul mare, cel care porneste spre partea de jos a corpului, trimiti energie si iubire spre toti ceilalti. Prin circuitul mic, cel care porneste in sus, comunici cu fiintele mai evoluate decat tine - cu ingeri, arhangheli, heruvimi, serafimi, si asa mai departe.

 

Fii sigur ca vei primi de la ei mai mult decat reusesti sa oferi lor. Si ai dreptul si la cel de-al treilea circuit, ca sa poti functiona si tu…

-Oh, ce simplu e!

-Da, e simplu ca buna ziua!

-Si ce-mi mai recomandati, ce sa fac cand ajung jos?

-Incearca sa identifici ce anume iti produce bucurii reale. Incearca sa largesti aceasta lista. Bine, iti recomand sa te tii in limita bunului simt. Daca o treci, risti sa-ti strici fericirea. Si exerseaza cele trei tipuri de iubire, cele trei circuite ale inimii.

Si inca un lucru: incearca sa zici “Te iubesc” cat mai des, dar intotdeauna din toata inima.

-Deja ma simt fericit!

-Ma bucur pentru tine! Insa totusi m-as bucura daca te-ai duce inapoi si ai exersa acolo jos, ca sa vii fortificat aici sus, cand iti vine randul.

-Va multumesc - ma simt atat de fericit!

-Fericirea ta e si fericirea mea si iti multumesc pentru ca mi-o dai - incheiase Judecatorul.

Spiritul dezancarnat se umplu de incredere in viitor si plonja inapoi in corpul sau aflat pe cearsaful alb al clinicii de reanimare.

Aparatele electrice conectate la corpul sau incepusera sa semnalizeze reaparitia vietii. Incet, se auzi un oftat, ca o adiere de vant. Tiptil-tiptil, inima incepea sa bata. Electrocardiograma desena o curba tot mai armonioasa. Ochii pacientului inca nu se deschisesera inca, dar pe fata lui se asternu o liniste divina.

Doctorii rasuflasera usurati. Se gandisera la marea minune: viata. Un pacient reintors din inalt valora pentru ei cat un nou-nascut.

-Tipul, mai mult ca sigur a invatat ceva, acolo Sus - zise unul dintre doctori.

-Pai da… nu cred ca s-a intors datorita electrosocului, ca imi pierdusem increderea in el, la un moment dat - adauga un alt halat alb.

Fila 267 : Invidia ( Dan Puric )

    Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura si de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.

    Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi - tot cu blugi.Nu-i nimic - ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza.
    Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon.
    Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram deja pe Platon cu Aristotel.
    Si-a luat si un 4x4, cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati.

 A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat nevasta noua: blonda, frumoasa, tanara. Noi - tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan.
    Vecinul si-a imbracat soata cu o garderoba intreaga si cu blanuri, basca bijuteriile. Noi ne-am imbracat spiritul citind din Eclesiast.
    In fine, vecinul s-a mutat intr-o vila la sosea cu gard mare, bodigarzi si piscina. Am rezistat si de data aceasta eroic, citind Richard III.
    A urmat o a doua vila - la munte. Dupa ce am vazut-o, ne-am consolat cu Macbeth.
    O a treia - la mare: am recurs la Invierea lui Tolstoi, al carei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi si Declaratia de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simtit cu mult mai bine.
    L-au dat la televizor la o emisiune foarte populara. Ne-am stapanit emotia cu o portie de Caragiale.
    L-au dat a doua oara cu mare succes: am fi suferit daca nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov si Cazul Wagner al lui Nietzsche.
       Asa a trecut ceva mai mult timp... Vecinul isi lua case, masini, iahturi, femei.
    Noi raspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel,Berdiaev.
    Lupta era stransa, dar echilibrata.
    In sfarsit, intr-o zi l-au aratat cu catuse la maini, umflat de DNA.
    Am rasfoit atunci fericiti Apocalipsa. Dar peste vreo doua saptamani, vecinul nostru era eliberat si chiar si-a anuntat candidatura pe listele unui partid majoritar.
    Scarbiti, ne-am uitat in biblioteca. N-am mai vazut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oara. Nu ne-a venit sa credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atentie.
    Acelasi rezultat: citiseram toate cartile.
    Si atunci ne-a cuprins invidia...

    Popor roman, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa fii condus de toti tampitii?

     * Dan Puric * 

Fila 266 : Despre iubire, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa

"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"

- Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata -

"Iubirea e fundamentul fiintei noastre"

- Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

- As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

- Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea...

- Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat.

Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.

Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

- Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel...

- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da
de-a gata si o mare iubire"

- Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.

- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

- Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

- Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?

- Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.

- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.

"Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie"

- Si atunci care e rostul casniciei?

-Relatia, casnicia sunt doar un cadru in care noi ne manifestam, ne desavarsim. Ne exersam iubirea, aceasta capacitate de a iesi din noi insine, de a deveni transparenti, ca Dumnezeu sa se poata manifesta deplin in noi, iar noi sa ajungem la acea patrundere reciproca intre oameni, sa putem iubi tot mai mult. Numai daca ne exersam deschiderea, devenim niste vase largi care pot primi mult mai mult decat pe celalalt. Si atunci pot iubi, prin intermediul lui, pe toti oamenii, intreaga natura si toate animalele, pot cuprinde in inima mea toata creatia lui Dumnezeu. Exersand comuniunea in doi ne pregatim pentru comuniunea cu toti, care va fi in Imparatia Cerurilor.

- Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

- Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

- Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?

- Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

- Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...

- Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.

"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

- De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

- Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

- Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Dia Radu

http://www.formula-as.ro/2011/973/asul-de-inima-45/despre-dragoste-cu-parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-13840