joi, ianuarie 19, 2012

Fila 274 : Bătea la poarta Cerului o rază

Bătea la Poarta Cerului o rază >>>
* de Vasile Voiculescu *
 
 
Bătea la Poarta Cerului o rază
Bătea sfios şi-ncet, ca o străină…
Târziu, un înger a deschis să vadă
Şi-a stat uimit de palida lumină.
 
Era o biată rază scăpărată
Dintr-un adânc de minte omenească,
Ce străbătuse Calea-nfricoşată
De la Pământ la Graniţa Cerească.
 
Părea atât de tristă şi umilă
Dar totuşi credincioasă şi curată
Că îngerul a tresărit de milă
Şi-a prins-o blând de mâna tremurată.
 
Apoi grăbit, a luat-o-n Cer cu dânsul
Şi-a dus-o-n sfânta îngerilor horă;
I-a podidit pe toţi, văzând-o, plânsul
Şi-au strâns-o-n braţe-ndată ca pe-o soră.
 
Ea le-a zâmbit stergându-le sudoarea
Şi s-a rugat apoi de ei, fierbinte
S-o-nfăţişeze Bunului Părinte
Ca să primească Binecuvântarea!
 
Stăpâne, Veşnic Dătător de Viaţă
Din ce-ntuneric, mă-nalţai la Tine!
Din ce prăpăstii crâncene de gheaţă!
Din ce vârtej de patimi şi ruine!
 
Cât am luptat cu oarba rătăcire!
Cu nebunia surdă şi păcatul!
Dar n-am putut să semăn o sclipire,
În largul nopţii stăpânind de-a latul!
 
Ca o umilă, biată lumânare,
Am ars în van, în minte ne-ndurată!
Învinsă, goală, stinsă, spulberată.
Doar în surghiun găsesc acum scăpare.
 
Să pot s-ajung la Cerurile-albastre
Ca dintr-o grea cătuşe ce mă strânge,
Am străbătut prin veacuri de dezastre
Şi-abia trecui oceane-ntregi de sânge!
 
Cum sta smerită-n faţa Strălucirii,
Silită ochii serbezi să şi-i plece,
Sărmana rază – far al omenirii,
Părea o umbră lâncedă şi rece.
 
Tu vii aicea singură şi-nvinsă?
Grăi Cel Vrednic, Nevăzutul Tată.
Tu fugi, de teamă să nu fii atinsă?
Dar când s-a stins Lumina-adevărată?
 
De te-am trimis în lumile-nvrăjbite,
Nu te-am chemat cu pumnii strânşi şi goi,
Ca pe-un mănunchi de Raze împletite,
Eu te-aşteptam s-aduci pe toţi la Noi!
 
Dintr-un biet sâmbur-năbuşit în faşă,
Din strălucirea unei minţi senine,
Să fi crescut o mare uriaşă,
Să porţi Pământu-ntreg până la Mine!
 
Plângând stingheră şi tremurătoare,
C-ai fost înfrântă, vii să-mi dai de ştire?
Nu te primesc săracă şi datoare!
Cui ai lăsat bogata Moştenire?
 
Mergând spre raza, jos îngenunchiată
I-a sărutat obrajii amândoi.
Copila mea, fii binecuvântată!
I-aţi deci puteri şi-ntoarcete-napoi!
 
Şi chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină,
Să-l părăsească Oştile Cereşti,
Tu să rămâi! Căci tu eşti doar Lumina
Şi nu trăieşti, decât când străluceşti!
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu