Fila 50 : Sănătatea înseamnă pace interioară

       „Sănătatea înseamnă pace interioară...Vindecarea implică o înţelegere a motivului existenţei iluziei de boală.Vindecarea este imposibilă fără această înţelegere.

       Faptul că noi ne considerăm corpul ca fiind casa noastră este originea tuturor suferinţelor fizice şi psihice. Atâta timp cât dorim să rămânem separaţi de adevărata noastră identitate spirituală, noi creăm boala, pentru a ne întări credinţa în realitatea corpului. Pentru a retrăi iubirea, bucuria şi pacea lui Dumnezeu, trebuie să începem procesul de iertare – a noastră şi a altora. Acesta va permite ca prezenţa spiritului să ne intre în minte şi să o vindece. Cauza tuturor bolilor se află în minte şi nu în corp. Boala este o umbră aruncată asupra corpului, de către sentimentul de vinovăţie existent în mintea noastră. Pe măsură ce vom practica iertarea, adevărul a cine suntem cu adevărat ne va apărea în minte şi vom descoperi casa noastră adevărată, pe care nu am părăsit-o niciodată."

Un curs in miracole - Kenneth Wapnick

http://www.editura-foryou.ro/index.php?p=detalii&carte=86

Despre politica pe intelesul tuturor...

Viata interioara creeaza viata exterioara!

           Dacă vreţi să vă înţelegeţi şi să vă cunoaşteţi mai bine învăţaţi de la vremurile prin care treceţi. Convulsiile vieţii politice şi sociale exprimă cu multă acurateţe, convulsiile sufletelor noastre care încep să se trezească. Exisă întotdeauna o corelaţie între lumea exterioară şi cea interioară. Aşa cum lumea exterioară este împărţită în grupuri de interese, la fel şi lumea interioară este împărţită în grupuri de interese organizate în jurul dorinţelor sau fricilor mai răsărite. Aşa cum grupurile de interese se organizează în partide sau cluburi, în funcţie de interesele comune, la fel şi lumea interioară a gîndurilor si emotiilor se structurează în "partide" şi "cluburi". Aşa cum în lumea exterioară un om independent are mari dificultăţi pentru a se impune şi pentru a reuşi să organizeze viaţa socială după ideile sale, la fel şi în lumea interioară un gînd pozitiv singular ar avea nevoie de o putere foarte mare pentru a se impune şi pentru a organiza resursele interioare ale fiinţei în vederea atingerii scopurilor sale benefice. Aşa cum grupurile de interese exterioare se specializează în folosirea mijloacelor de influenţă a maselor la fel şi în lumea interioară grupurile de gînduri strîns unite în jurul unor dorinţe sau frici se specializează în utilizarea de mijloace prin care să influenţeze întreaga fiinţă cu scopul de a-şi proteja interesele pe care le au. Aşa cum în lumea exterioară grupurile care conduc poporul ajung să fie rupte de realitate şi de nevoile adevărate ale oamenilor tot aşa şi în lumea interioară dorinţele sau fricile intense ajung să se rupă de realităţile fiinţei şi de adevăratele ei nevoi, mergînd chiar pînă la autodistrugere (vezi de exemplu persoanele dependente de cafea,tigari, droguri sau alte vicii). Aşa cum în lumea exterioară grupurile de interese se faultează reciproc la fel şi în lumea interioară grupurile de gînduri se luptă direct sau indirect între ele. Aşa cum grupurile exterioare ajung la un moment dat să fie animate doar de dorinţa de a se distruge reciproc, uitînd chiar de scopurile şi interesele egoiste iniţiale pe care le-au avut, (ca să nu mai vorbim de scopurile şi interesele populaţiei pe care cică ar reprezenta-o!) la fel şi în lumea interioară gîndurile şi aspiraţiile noastre pot să ajungă să aibă ca scop distrugerea celorlalte grupuri doar de dragul distrugerii sau pur şi simplu din orgoliu. Aşa cum grupurile din lumea exterioară pot fi coordonate şi susţinute din umbră de tot felul de cluburi şi oameni influenţi misterioşi, aşa-zişii "iluminaţi", la fel şi grupurile de gînduri în lumea interioară pot fi susţinute de forţe misterioase din lumile subtile, fiecare după natura scopurilor pe care le urmăreşte. Aşa cum mulţi din cei care formează un partid pot fi la modul sincer daruiţi idealurilor statutare şi să creadă cu naivitate că luptă pentru propăşirea întregului popor la fel şi în lumea interioară grupurile de gînduri pot crede sincer în scopul lor "benefic" fără să-şi dea seama că sînt manipulate din subconştient de cine ştie ce forţe. Grav este că s-a ajuns, după opinia mea, în faza în care grupurile din lumea exterioară, atît cele care vizau binele poporului cît şi cele care au urmărit dintr-un început interesele lor personale şi-au abandonat scopurile iniţiale şi acum luptă doar de dragul de a se faulta unul pe celalalt, din orgoliu, pierzand  sensul vietii si mutiland constiinta generatiilor.Cînd se ajunge aici nu mai poate fi vorba de nimic bun în nici unul din grupuri şi e vai şi amar de lumea în care trăim. Nemaifiind nimic bun în nici unul din grupuri poporul e pierdut pentru că nici o forţă subtilă benefică nu mai poate găsi un mijloc de exprimare. Şi atunci fiecare om e pe cont propriu, fiecare începe să se gîndească şi să se închidă tot mai mult în el însuşi, să trăiască separaţi împreună, fără nici o urmă de bucurie, ca doi soţi care au divorţat, dar care din lipsă de mijloace trebuie să locuiască împreună în acelaşi spaţiu. Chiar dacă vor fi destul de civilizaţi ca să nu-şi facă unul altuia viaţa un coşmar oricum nu vor mai avea cu ei bucuria, dragostea, entuziasmul şi puterea de a realiza lucruri măreţe, cum ar fi transformarea în bine a propriilor suflete. Cînd forţele benefice subtile nu mai găsesc nici un grup prin care să se exprime este ca şi cum aerul ar sărăci în oxigen şi toate condiţiile prielnice de viaţă ar fi perturbate. Pentru a vă înţelege mai bine pe voi înşivă, pornind de la observarea vieţii exterioare trebuie doar să identificaţi în voi înşivă cine ar forma Partidul Liberal, cine ar forma Partidul Democrat, cine ar fi Geoana sau Băsescu, cine ar fi Becali sau Iliescu, PSD-ul sau UDMR-ul, PC-ul sau PRM-ul, cine ar fi celelalte personalităţi sau grupuri care se văd implicate în conducerea sau în influenţarea acestei ţări. 

        Fie ca măcar unul din grupurile de gînduri din propriul vostru suflet să militeze pentru bine, compasiune şi dragoste. Fie ca atenţia şi eforturile acestui grup de gînduri să nu se focalizeze pe îndepărtarea adversarilor, pentru că atunci ar împrumuta din caracteristicile lor, ci să rămînă centrat pe susţinerea idealurilor sale.  

       De aceea trebuie să răspundem cu bine la orice rău, să răspundem cu iubire la orice egoism şi răutate. Doar menţinînd focalizarea pe scopul benefic, pe finalitatea lui, putem cu adevărat să-l atingem, chiar dacă la un moment dat, "adversarii" par să ne copleşească şi să ne facă să credem că nu mai există nici o şansă, că nu mai este loc de bunătate,compasiune sau dragoste în lumea în care trăim. Nu trebuie să luptaţi împotriva celor care vor să vă facă să credeţi aşa ceva, ci rămîneţi doar focalizaţi pe iubire, compasiune, adevăr şi bunătate, în pofida tuturor sugestiilor sau piedicilor. Bunătatea, iubirea, compasiunea,adevarul, armonia  îşi au rădăcinile în Dumnezeu şi nu se vor usca niciodată.Dizarmonia nu are propriile sale rădăcini, el este creatia celor care l-au uitat pe Dumnezeu si astfel si-au pierdut virtutile si comorile sufletului.La fel cum, prin bunatate, iubire, iertare, compasiune ne intoarcem la Creatorul nostru si aceste virtuti se intorc la cei care le seamana, la fel raul se intoarce la creatorul lui.
       Cand urmaresti realizarea unui interes te indepartezi de valoare, de adevar.Nu mai creezi in lumina adevarului, a virtutilor.Nu mai esti stapan, nu mai esti liber, esti sclavul intereselor.Fiindca nu faci ceea ce simti ca e bine sa faci trebuie sa te convingi cumva ca e bine ceea ce nu trebuie sa faci.Si astfel pasesti in afara constiintei tale, a devarului din Tine.Nu mai esti independent ci dependent,esti servitor.Esti pe o scara in care va exista intotdeuna un interes superior de satisfacut pentru care tu esti nevoit sa promovezi alte si alte interese.Pasind in afara binelui,adevarului, compasiunii, iertarii,a luminii interioare omul pregateste salasul altor "virtuti" care vin cu bucurie la conducere promovandu-si propriile interese: lacomia, ura, violenta, dusmania, boala, degradarea, dependenta de medicamente, tutun, alcool, droguri...si asa omul culege ceea ce a semanat din inconstienta...

Fila 49 : Îndemn la simplitate - Ernest BERNEA

Omul, când nu e pervertit, este un izvor nesecat de lumină, de îndemn spre bine şi frumuseţe. Omul este o expresie ultimă a vieţii prin care existenţa însăşi progresează. Viaţa omului este o luptă pentru prinderea şi fixarea elementelor neschimbătoare; este o încercare continuă de a face să domine eternitatea din el. Viaţa noastră este o creştere continuă, o depăşire. Prezenţa suferinţei nu înseamnă altceva decât această continuă creaţie pe care o cuprinde şi care transfigurează totul. Sensul vieţii este în a cultiva conţinutul pozitiv a tot ce există în noi şi dincolo de noi. Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa este atât de frumoasă şi atât de dramatică.

Fila 48 : Lumina constiintei si egoul

Atunci când observaţi inconştienţa care vă caracterizează, cea care face posibilă observarea este chiar conştiinţa ce răsare în voi, este chiar trezirea. Lupta cu egoul nu poate avea sorţi de izbândă, aşa cum lupta cu întunericul nu are sorţi de izbândă.

Lumina conştiinţei este tot ceea ce vă trebuie.

 Voi sunteţi acea lumină.

 Primul aspect al acestui adevăr îl reprezintă înţelegerea faptului că starea „normală” de spirit a majorităţii fiinţelor umane implică într-o mare măsură ceea ce am putea denumi o disfuncţie sau chiar nebunie. Anumite învăţături ce stau la baza hinduismului se apropie poate cel mai mult de perceperea acestei disfuncţii ca formă de boală mentală colectivă. Textele fundamentale ale hinduismului o denumesc maya, vălul iluziei. Ramana Maharshi, unul dintre cei mai mari înţelepţi ai Indiei, afirmă fără ocolişuri: „Mintea este maya.''''

 Conform învăţăturilor creştine, starea colectivă normală a umanităţii este cea de „păcat originar”. Cuvântul păcat a fost foarte greşit înţeles şi interpretat, în traducere literală din greaca veche în care a fost scris Noul Testament, a păcătui înseamnă a rata esenţialul existenţei umane, înseamnă a trăi fără pricepere, orbeşte şi, din această cauză, a suferi şi a provoca suferinţă. Şi de data aceasta termenul, eliberat de bagajul cultural şi de interpretări greşite, trimite înspre disfuncţia inerentă condiţiei umane.

Teama, lăcomia şi dorinţa de putere sunt forţele motivaţionale în plan psihologic ce dau naştere nu doar războaielor şi violenţei între naţiuni, triburi, religii şi ideologii, ci şi unui conflict nesfârşit la nivelul relaţiilor interpersonale. Ele provoacă o deformare a modului de a-i percepe pe ceilalţi şi a percepţiei de sine.Din cauza lor interpretaţi greşit fiecare situaţie şi ajungeţi la acţiuni nechibzuite de la care aşteptaţi o eliberare de frică şi o satisfacere a nevoii de mai mult, o gaură fără fund ce nu va putea fi umplută vreodată.

            Nu deveniţi mai buni încercând să fiţi buni, ci găsind bunătatea care deja se află în voi şi permiţându-i să iasă la iveală. Dar acest lucru este posibil doar dacă se schimbă ceva fundamental în starea voastră de conştiinţă.

Cea mai mare realizare a umanităţii nu este reprezentată de operele sale din domeniul artei, ştiinţei sau tehnologiei, ci rezidă în conştientizarea, de către individ, a propriei disfuncţii, a nebuniei sale. Această conştientizare a apărut deja câtorva persoane, în trecutul îndepărtat. Un om pe nume Gautama Siddhartha, care a trăit în India în urmă cu  2600 de ani, a fost poate primul care a experimentat-o, cu o claritate absolută. Mai târziu i-a fost conferit titlul de Buddha. Buddha înseamnă „cel trezit”. Cam în aceeaşi perioadă a apărut în China un alt învăţător spiritual timpuriu al umanităţii. Numele sau era Lao Tzu. El şi-a lăsat moştenire învăţăturile sub forma uneia dintre cele mai profunde cărţi spirituale care au fost scrise vreodată, Tao Te Ching.

       Conştientizarea este, desigur, echivalentă cu apariţia sănătăţii, cu începutul vindecării şi transcendenţei. Pe planetă îşi făcea apariţia o dimensiune nouă de conştiinţă, o primă tentativă de înflorire. Apoi acei oameni rari au vorbit contemporanilor lor. Au vorbit despre păcat, despre suferinţă, despre iluzie. Le-au spus celorlalţi: „Priviţi-vă vieţile. Observaţi ceea ce faceţi, suferinţa pe care o creaţi.” Apoi au arătat posibilitatea trezirii din coşmarul colectiv al existenţei umane „normale”. Au arătat calea.

            În curând, un procent semnificativ din populaţia planetei va recunoaşte, dacă nu a făcut-o deja, că umanitatea se confruntă acum cu o alegere totală: să evolueze sau să piară. Un număr încă relativ mic, dar în creştere rapidă, de oameni experimentează deja în ei înşişi ruperea de vechile tipare ale minţii egocentrice şi manifestarea unei noi dimensiuni a conştiinţei.

 In centrul noii conştiinţe se află transcenderea gândirii, capacitatea recent descoperită de a ne ridica deasupra gândurilor, de a realiza în noi înşine o dimensiune infinit mai vastă decât cea reprezentată de gândire. Din acel moment identitatea voastră, sentimentul propriei fiinţe nu va mai fi derivat din fluxul necontenit al gândurilor pe care, în cazul fostei conştiinţe, le luaţi drept voi înşivă. Ce uşurare să realizezi că eu nu sunt „vocea din mintea mea”.

Atunci cine sunt eu?

- Cel care vede toate acestea.

     Conştiinţa care precedă gândul, spaţiul în care apare gândul — sau emoţia sau percepţia senzorială.

       Egoul nu înseamnă altceva decât identificarea cu forma, în primul rând cu forma gândurilor. Dacă răul există în vreun fel — şi există, dar la modul relativ, nu absolut — atunci definiţia sa este aceasta: identificarea completă cu forma — forma fizică, forma mentală, forma emoţională. De aici decurge totala necunoaştere a legăturii individului cu întregul, a unităţii intrinseci cu oricare „altul” şi totodată cu Sursa. Această ignoranţă este păcatul originar, suferinţa, iluzia. Iar atunci când această iluzie a separării totale fundamentează şi domină tot ceea ce gândesc, spun şi fac, ce fel de lume voi crea eu?

Dacă structurile minţii umane nu se vor schimba, vom sfârşi mereu prin a recrea în esenţăaceeaşi lume, aceleaşi forme ale răului, aceeaşi disfuncţie.

            Sub ceea ce se vede la suprafaţă există nu doar o legătură între toate elementele, ci şi legătura lor cu Sursa vieţii din care au apărut. Chiar şi o piatră, dar mai degrabă o floare sau o pasăre vă pot arăta drumul înapoi către Dumnezeu, către Sursă, către voi înşivă. Atunci când le priviţi, le ţineţi în mână ori le lăsaţi să existe fără să le ataşaţi un cuvânt sau o etichetă mentală, în voi va răsări un sentiment de veneraţie şi de uimire. Esenţa lor vi se va revela în tăcere şi totodată va reflecta înapoi către voi propria voastră esenţă — iată ce percep marii artişti şi reuşesc să transmită prin arta lor.

Când veţi înceta să acoperiţi lumea cu cuvintele şi etichetele voastre, viaţa vi se va îmbogăţi cu un sentiment al miraculosului care s-a pierdut cu mult timp în urmă, atunci când umanitatea, în loc să se folosească de gândire, s-a lăsat posedată de ea. Viaţa voastră recapătă o anumită profunzime.

Lucrurile îşi recâştigă prospeţimea, noutatea. Iar cel mai mare miracol constă în experimentarea sinelui vostru esenţial ca precedând orice cuvânt, gând, etichetă mentală sau imagine. Pentru ca acest lucru să fie posibil va trebui să clarificaţi percepţia Eului, a Fiinţei, extrăgând-o dintre toate acele noţiuni cu care s-a amestecat, adică s-a identificat. Această clarificare face subiectul cărţii de faţă.

            Gândirea fără conştientizare este principala problemă a existenţei umane. Gândirea este doar un aspect minuscul al conştiinţei ce ne reprezintă.

 Nevoia imperioasă inconştientă a individului de a-şi consolida identitatea prin asocierea cu un obiect face parte integrantă din structura minţii egocentrice.

Una dintre structurile mentale cele mai elementare prin care se naşte egoul este identificarea. Cuvântul „identificare” este derivat din latinul idem, care înseamnă „acelaşi” şi facere, care înseamnă „a face”. Aşadar, atunci când mă identific cu ceva, „fac să fie asemenea”. Asemenea cui? Asemenea mie. Investesc un sentiment de sine în lucrul respectiv, iar el ajunge să facă parte din „identitatea” mea. Unul dintre nivelurile de identificare cele mai elementare este cel cu lucrurile: jucăria mea lasă loc mai târziu maşinii mele, casei mele, hainelor mele şi aşa mai departe. Încerc să mă regăsesc in

lucruri, dar nu reuşesc niciodată cu adevărat, aşa că sfârşesc prin a mă pierde în ele. Aceasta este soarta egoului.

       „Fericiţi cei săraci cu duhul”, spunea Isus, „că a lor este împărăţia cerurilor”.2 Ce înseamnă „săraci cu duhul”? Lipsiţi de bagaje interioare, de identificări. Nici cu lucruri, nici cu vreun fel de concepte mentale care să conţină într-o măsură oricât de mică noţiunea sinelui. Şi ce este „împărăţia cerurilor?” Bucuria simplă, dar profundă a Fiinţării, care rămâne atunci când renunţaţi la identificări şi deveniţi astfel „săraci cu duhul”.

Dacă daţi la o parte un gen de identificare, egoul va găsi repede un altul, în ultimă instanţă, lui nu-i pasă cu ce se identifică, câtă vreme are o identitate.

Credinţa că voi aveţi dreptate şi ceilalţi greşesc reprezintă unul dintre tiparele principale ale minţii egoiste, una dintre principalele forme de inconştienţă.

Egoul tinde să echivaleze predicatul „a avea” cu Fiinţarea: am, deci sunt. Şi cu cât am mai mult, cu atât sunt mai mult. Egoul trăieşte prin comparaţie. Modul în care sunteţi văzuţi de ceilalţi devine modul în care vă vedeţi voi înşivă.

Modul în care vă văd ceilalţi devine oglinda care vă spune cum sunteţi şi cine sunteţi.

Sentimentul propriei valori pe care îl are egoul este în majoritatea cazurilor legat de valoarea pe care o aveţi în ochii celorlalţi. Aveţi nevoie ca ceilalţi să vă dea un sentiment de sine, iar dacă trăiţi în cadrul unei culturi în care valoarea personală este în foarte mare măsură echivalentă cu ceea ce deţineţi şi cu cât de mult deţineţi, veţi fi condamnaţi, în cazul în care nu puteţi vedea dincolo de această amăgire colectivă, să vânaţi lucruri tot restul vieţii voastre, cu speranţa zadarnică de a găsi valoarea şi desăvârşirea sentimentului de sine prin intermediul lor.

Ataşamentul faţă de lucruri cade de la sine atunci când nu mai căutaţi să vă regăsiţi în ele.

Între timp, fiţi doar conştienţi de acest ataşament. Se poate ca în anumite cazuri să nu fiţi conştienţi că sunteţi ataşaţi — adică identificaţi — cu ceva, până când pierdeţi lucrul respectiv sau până când apare riscul pierderii sale. Dacă în această situaţie vă supăraţi, vă panicaţi şi aşa mai departe, înseamnă că sunteţi ataşaţi, în momentul în care deveniţi conştienţi de faptul că vă identificaţi cu un lucru, identificarea respectivă nu mai este totală. „Eu sunt conştiinţa care conştientizează acest ataşament.” Acesta este începutul transformării conştiinţei.

 Dorinţa: nevoia de mai mult

Egoul se identifică cu a avea, dar satisfacţia pe care i-o procură ceea ce are este relativ

superficială şi de scurtă durată. Adânc în el rămâne ascuns un sentiment de nemulţumire, de incomplet, de „insuficient”, „încă nu am suficient”, prin care egoul vrea să spună: „încă nu sunt suficient”.

Niciun ego n-ar avea viaţă lungă în lipsa dorinţei de mai mult.

De aceea, dorinţa de mai mult este cea care îl menţine în viaţă, într-o mult mai mare măsură decât îl ţine ceea ce are. Mai mult decât vrea să aibă, egoul vrea să îşi dorească. Şi astfel, satisfacţia de suprafaţă oferită de posesiuni este întotdeauna înlocuită cu dorinţa de mai mult. Aceasta este nevoia psihologică de mai mult, ceea ce înseamnă nevoia de mai multe lucruri cu care să vă identificaţi. Este o nevoie asemănătoare unui viciu, nu una autentică.

În unele cazuri, nevoia psihologică de mai mult sau sentimentul de insaţietate care îi este atât de caracteristic egoului este transferată la nivel fizic, devenind astfel o foame insaţiabilă.

Majoritatea egourilor au dorinţe contradictorii. La răstimpuri se răzgândesc în privinţa lucrurilor pe care le vor sau se poate să nu ştie nici măcar ce vor, în afara faptului că nu  vor ceea ce este: momentul prezent. Disconfort, neastâmpăr, plictiseală, nelinişte, insatisfacţie, toate acestea sunt rezultatul dorinţei neîmplinite.

Nevoia fizică de hrană, apă, adăpost, haine şi bunuri elementare ar putea fi împlinită cu uşurinţă în cazul tuturor oamenilor de pe planetă, dacă n-ar exista dezechilibrul resurselor creat de nevoia nesăbuită şi rapace de mai mult, lăcomia egoului.

Formele mentale ale cuvintelor „mie”, „mine”, „mai mult decât”, „vreau”, „am nevoie”, „trebuie să am” şi „nu îndeajuns” ţin nu de conţinut, ci de structura egoului. Conţinutul este interşanjabil.

Câtă vreme nu veţi recunoaşte acele forme mentale în interiorul vostru, câtă vreme ele rămân la nivel inconştient, veţi continua să credeţi în ceea ce vă spun ele; veţi fi condamnaţi să acţionaţi pornind de la acele gânduri inconştiente, condamnaţi să căutaţi şi să nu găsiţi — deoarece atunci când operează respectivele forme mentale nu veţi putea fi satisfăcuţi de nicio posesiune, de niciun loc, de nicio persoană sau împrejurare. Niciun conţinut nu vă va satisface, atâta vreme cât structura egoistă rămâne neschimbată. Nu veţi fi fericiţi indiferent ce aveţi sau obţineţi. Veţi fi mereu în căutare de altceva ce promite o mai mare satisfacţie, promite să desăvârşească sentimental incomplet de sine şi să umple acel gol pe care-l simţiţi în interior.

 Identificarea cu corpul

În afară de obiecte, o altă formă elementară de identificare este cea cu corpul „meu”, în primul rând, corpul este de bărbat sau de femeie, astfel că sentimentul de a fi bărbat sau femeie preia o parte semnificativă a sentimentului de sine în cazul majorităţii oamenilor. Apartenenţa la o anumită categorie sexuală devine identitate. Identificarea aceasta este încurajată de la o vârstă timpurie şi impune respectarea unui rol, a unor tipare de comportament condiţionate care vă afectează toate aspectele vieţii, nu doar sexualitatea.

Infăţişarea fizică este cea care are un rol foarte mare în privinţa modului în care se percepe fiecare pe sine: robusteţea sau aspectul filiform frumuseţea sau urâţenia, toate percepute prin raportare la ceilalţi, în cazul multor oameni, sentimentul propriei valori este legat în mod intim de forţa lor fizică, de modul plăcut în care arată, de forma fizică şi de aspectul exterior. Nu puţini sunt cei care îşi simt diminuată valoarea personală din cauză că-şi percep trupul ca fiind urât sau cu imperfecţiuni.

Abţinerea de la identificarea cu corpul nu înseamnă neglijarea, dispreţuirea sau neîngrijirea corpului. Dacă este robust sau frumos, vă puteţi bucura de aceste însuşiri şi le puteţi aprecia —atâta vreme cât vor dura. Puteţi, de asemenea, să vă îmbunătăţiţi condiţia fizică printr-o alimentaţie adecvată şi prin exerciţii.

 Nu doar cei cu corpuri plăcute sau aproape perfecte au tendinţa de a crea sinonimie între corp şi ceea ce sunt ei. Vă puteţi la fel de uşor identifica cu un corp „problematic” şi îngloba imperfecţiunea, boala sau dizabilitatea corpului în identitatea voastră. După care puteţi gândi şi vorbi despre voi ca fiind „suferinzi” de cutare sau cutare boală cronică sau de cutare dizabilitate. Primiţi multa atenţie din partea doctorilor şi a celorlalţi care vă confirmă constant identitatea conceptuală de suferind sau pacient. Atunci vă agăţaţi în mod inconştient de boală, deoarece a devenit cea mai importantă parte din ceea ce percepeţi a fi voi înşivă. A devenit o altă formă mentală cu care egoul se poate identifica. Odată ce şi-a găsit o identitate, egoul nu mai vrea să renunţe la ea. În mod uimitor, nu rareori egoul aflat în căutarea unei identităţi mai solide îşi poate crea boli — şi chiar o face — cu scopul de a se consolida prin intermediul lor.

Percepţia corpului interior

Deşi identificarea cu corpul reprezintă una dintre cele mai elementare forme de ego, vestea bună este că tot ea este şi cea de care se poate trece cel mai uşor. Acest lucru se realizează nu încercând să vă convingeţi că nu sunteţi corpul, ci deturnându-vă atenţia de la forma exterioară a corpului şi de la gândurile despre el — frumos, urât, puternic, slab, prea gras, prea slab — către sentimentul de însufleţire din interiorul lui. Indiferent care este aspectul său exterior, dincolo de forma exterioară el este un câmp energetic foarte viu.

Ceea ce numesc „corpul interior” nu mai este chiar corp, ci energie vitală, puntea dintre formă şi ceea ce este fără de formă. Creaţi-vă un obicei din a simţi corpul interior cât de des puteţi. După un timp nu va mai fi nevoie să închideţi ochii ca să-l simţiţi.

Aceasta înseamnă că nu vă mai identificaţi cu forma, ci vă îndepărtaţi de identificarea cu forma către ceea ce este lipsit de formă şi căreia îi mai putem spune şi Fiinţare. Este identitatea voastră esenţială. Perceperea corpului nu doar vă ancorează în momentul prezent, ci reprezintă uşa pentru a ieşi din închistarea pe care o reprezintă egoul. De asemenea, ea întăreşte sistemul imunitar şi abilitatea corpului de a se autovindeca.

 Uitarea Fiinţării

Egoul înseamnă întotdeauna identificarea cu forma, căutarea de sine şi, în consecinţă,

pierderea sinelui într-o formă sau alta. Formele nu sunt doar obiecte materiale şi copuri fizice. Mai fundamentale decât formele exterioare — lucrurile şi corpurile — sunt formele mentale care apar constat în câmpul conştiinţei. Ele reprezintă forme energetice, mai fine şi mai puţin dense decât materia fizică, dar totuşi ferme. Ceea ce conştientizaţi sub forma unei voci în mintea voastră care nu se opreşte niciodată din vorbit este un flux de gândire neîncetată şi compulsivă. Când fiecare gând vă absoarbe complet atenţia, când sunteţi atât de identificaţi cu vocea din mintea voastră şi cu emoţiile care o însoţesc încât vă pierdeţi pe voi înşivă în fiecare gând şi în fiecare emoţie, atunci înseamnă că sunteţi în totalitate identificaţi cu forma şi prin urmare sunteţi în puterea egoului. Egoul este un conglomerat de forme mentale şi tipare mental-emoţionale condiţionate, care reapar şi în care aţi investit sentimentul de „eu”, sentimentul de sine. Egoul apare atunci când sentimentul Fiinţării, al lui „Eu Sunt”, care este conştiinţă fără de formă, se întrepătrunde cu forma. Acesta este înţelesul

identificării. Aceasta este uitarea Fiinţării, eroare primordială, iluzia separării absolute care transformă realitatea într-un coşmar.

            Constiinta sau Fiintarea este un sentiment sacru de Prezenta, o pace adanca, o seninatate si o eliberare complete de frica. De cele mai multe ori, oamenii realizeaza aceasta in situatii-limita.  In asemenea momente, sentimentul Fiinţării, acela de Eu Sunt este eliberat din întrepătrunderea cu forma: Spiritul ce fusese închis în materie este eliberat. Realizezi că identitatea ta esenţială este fără de formă, o Prezenţă atotpătrunzătoare, Fiinţare de dinainte de orice formă, de orice identificare. Realizezi adevărata ta identitate ca fiind conştiinţa însăşi, şi nu ca fiind acele lucruri cu care se identificase conştiinţa.

Aceasta este pacea lui Dumnezeu. Adevărul ultim privitor la ceea ce eşti nu este „sunt aceasta” sau „sunt cealaltă”, ci „sunt”.

 Nu toţi cei care se confruntă cu o mare pierdere experimentează şi trezirea, această încetare a identificării cu forma. Există oameni care creează imediat o imagine mentală puternică sau o formă a gândirii în care se văd victime, fie ale circumstanţelor, ale altor oameni, ale soartei nedrepte sau ale lui Dumnezeu. Se identifică puternic cu această formă mentală şi cu emoţiile cărora le dă ea naştere — de exemplu furie, resentimente, autocompătimire şi aşa mai departe — iar ea ia imediat locul tuturor celorlalte identificări care s-au prăbuşit din caua pierderii suferite. Cu alte cuvinte, egoul găseşte repede o formă nouă. Faptul că această nouă formă este una profund nefericită nu-l interesează prea mult, important pentru el este să aibă o identitate, fie ea bună sau rea. De fapt, acest nou ego va fi mai contractat, mai rigid şi impenetrabil decât ce vechi.

Atunci când survine o pierdere grea, fie opuneţi rezistenţă, fie cedaţi. Unii oameni nutresc

amărăciune sau resentimente profunde; alţii devin plini de compasiune, înţelepţi şi iubitori. Cedarea înseamnă acceptarea în interior a ceea ce este. Eşti deschis faţă de viaţă.

Când cedaţi lăuntric, când capitulaţi, realizaţi începutul unei noi dimensiuni de conştiinţă. Dacă acţiunea este posibilă sau necesară, aceasta va fi în concordanţă cu întregul şi va beneficia de sprijinul inteligenţei creative, a conştiinţei necondiţionate cu care vă contopiţi atunci când vă aflaţi într-o stare de deschidere interioară. Şi-atunci, împrejurările şi oamenii îşi aduc contribuţia şi cooperează. Apar tot felul de coincidenţe.

 Nucleul egoului

Majoritatea oamenilor sunt atât de complet identificaţi cu vocea din mintea lor — curentul neîntrerupt de gânduri involuntare şi compulsive şi emoţiile care le însoţesc — încât am putea spune despre ei că sunt posedaţi de minte. Câtă vreme sunteţi complet inconştienţi, luaţi gânditorul drept ceea ce sunteţi voi cu adevărat. Aceasta este mintea egocentrică. O numim egocentrică deoarece fiecare gând — fiecare amintire, interpretare, părere, punct de vedere, reacţie, emoţie conţin un sentiment de sine, de eu (ego). Aceasta este inconştienţa, din punct de vedere spiritual vorbind. Gândirea voastră, conţinutul minţii voastre este desigur condiţionat de trecut: educaţia pe care aţi primit-o, mediul familial şi cultural şi aşa mai departe. Nucleul central al întregii voastre activităţi

mentale constă în anumite gânduri, emoţii şi moduri de reacţie, repetitive şi persistente şi cu care vă identificaţi cel mai mult. Această entitate este însuşi egoul.

El este plămădit din gând şi emoţie, dintr-un mănunchi de amintiri cu care vă identificaţi în termeni de „eu şi povestea mea”, din roluri pe care le-aţi deprins şi le jucaţi fără s-o ştiţi, din identificare la nivel de colectivitate, şi aici mă refer la naţionalitate, religie, rasă, clasă socială sau crez politic. Egoul implică de asemenea identificări personale, nu doar cu posesiuni, ci şi cu opinii, aspect exterior, resentimente pe termen lung sau concepţia despre sine însuşi ca fiind mai bun sau nu la fel de bun ca alţii, ca fiind un om de succes sau un ratat.

Conţinutul egoului variază de la o persoană la alta, dar în fiecare ego se regăseşte aceeaşi structură. Cu alte cuvinte: egourile diferă doar la suprafaţă, în profunzime sunt identice, în ce fel sunt ele identice? Ele se hrănesc cu identificarea şi separarea. Când trăiţi prin intermediul sinelui fabricat de minte, constând din gândire şi emoţii — adică prin ego — fundamentul identităţii voastre este unul precar, deoarece gândul şi emoţia sunt prin natura lor efemere, trecătoare. De aceea orice ego se luptă continuu să supravieţuiască, încercând să se protejeze şi să se extindă. Pentru a susţine gândul

corespunzător lui eu, el are nevoie de gândul opus corespunzător lui „celălalt”. Conceptul de „eu” nu poate supravieţui fără conceptul de „altul”. Ceilalţi reprezintă în cel mai înalt grad ideea de altcineva, atunci când îi percep drept duşmani ai mei. Pe scara acestui şablon egoist inconştient, la unul din capete se află deprinderea imperativă de a critica şi de a vă plânge de ceilalţi. Isus a făcut referire la aceasta atunci când a spus: „De ce vedeţi aşchia din ochiul fratelui vostru, dar nu vedeţi bârna din ochiul vostru?”

Eckhart Tolle – Un Pamant nou

Fila 47 : Meditatie-hrana-vicii ( OSHO )

Mancarea nu te face spiritual, insa daca esti spiritual, obiceiurile culinare ti se vor schimba. Nu conteaza ce mananci. Poti sa fii vegetarian, insa de o cruzime extrema si violent; poti sa nu fii vegetarian, insa sa fii placut si iubitor. Ce mananci nu face aici diferenta. In India, sunt comunitati care au fost dintotdeauna vegetariene. Jainistii au trait numai cu hrana vegetariana, multi brahmani au mancat numai mancare vegetariana, nu sunt violenti insa nu sunt nici spirituali. Jainistii sunt cea mai materialista comunitate din India, cea mai atrasa de posesiuni, de acumulare; de-asta au devenit si cei mai bogati. Ei sunt evreii Indiei. O comunitate non-vegetariana din Occident nu este cu nimic diferita de aceste comunitati vegetariene din India – dimpotriva! Trebuie amintit un lucru foarte important: daca esti violent si vegetarian, atunci violenta ta va gasi alte cai pentru a se exprima. Este ceva natural, pentru ca daca mananci mancare non-vegetariana, acest lucru iti elibereaza violenta. Asadar, daca cunoasteti vreun vanator, probabil ca ati realizat ca sunt cei mai iubitori oameni. Intreaga lor violenta este eliberata prin vanatoare; sunt foarte prietenosi, foarte iubitori. Dar un om de afaceri vegetarian nu va avea nici o cale pentru a-si elibera violenta, care devine o cautare pentru bogatie si putere; se concentreaza pe aceste doua lucruri. Dar se intampla si invers – i s-a intamplat lui Mahavira. Mahavira Provenea dintr-o familie de razboinici, era un “kshatriya” , iar violenta era ceva obisnuit pentru el. Insa un efort de meditatie profund si o tacere de 12 ani l-au schimbat interior. Cand s-a schimbat esenta, s-a schimbat si expresia ; cand s-a schimbat interiorul, s-a schimbat si caracterul. Dar schimbarea caracterului nu a fost punctul de pornire, ci o consecinta. Asadar va spun: daca deveniti mai meditativi, veti deveni apoi si vegetarieni, de la sine. Nu trebuie sa va preocupe asta. Si daca aceasta se intampla, adica din meditatie sa vina preocuparea pentru hrana vegetariana, atunci e bine; ea nu trebuie sa vina prin minte. Dar daca iti spui, gandesti, iti argumentezi ca mancarea vegetariana e buna, ca te va ajuta spiritual, asta nu iti va fi de nici un folos. Imbracamintea ta, mancarea pe care o mananci, modul tau de viata, stilul personal – totul se va schimba. Dar schimbarea asta nu este o cauza; ea este in tine; tot restul vine dupa aceea. Daca vei medita suficient de mult si de profund, iti va fi imposibil sa ranesti o fiinta pentru a-ti asigura hrana; va fi imposibil. Nu e o problema de argumentare, sau ca ar scrie undeva, sau ca ar spune cineva asta, nu e o problema de calcul, ca daca mananci mancare vegetariana vei deveni spiritual ; este ceva care se petrece de la sine. Nu este un truc, pur si simplu chiar devii spiritual. Pare atat de absurd! E atat de absurd sa omori pasari si animale, doar pentru mancare, incat vei renunta la asta automat. Felul in care te imbraci se va schimba; treptat, iti vor placea haine din ce in ce mai lejere. Cu cat mai relaxat vei fi interior – cu atat hainele iti vor fi mai lejere. In mod automat, spun ca nu va fi o decizie pe care o vei lua in sensul asta. Treptat, pe masura ce vei continua sa porti haine stramte, te vei simti inconfortabil, deoarece hainele stramte apartin unei minti tensionate, pe cand hainele lejere apartin unei minti relaxate. Dar schimbarea interioara este primul lucru care se petrece; tot restul este o consecinta. Daca schimbi ordinea, vei pierde; apoi vei deveni dependent de mancare. Asa sunt oamenii acum. Odata, a venit la mine un om. Era cocarjat, slab si palid, de parca ar fi putut sa moara in orice moment, si a spus: “Vreau sa traiesc numai cu apa.” De ce ? – “pentru ca,” a spus el, “orice altceva este un obstacol in calea spiritualitatii. Acum vreau sa traiesc numai cu apa.” Omul acesta va muri. Au fost cativa oameni care au trait numai cu apa, insa lucrul asta a venit natural, nu a fost ceva “practicat”, experimentat. Ei au fost niste ciudati, niste accidente ; masinaria si chimia corpului lor lucreaza intr-un mod diferit. S-a intamplat, e adevarat – un om poate sa spravietuiasca cu apa, dar nimeni nu poate experimenta acest lucru. Un om poate sa supravietuiasca numai cu aer, dar nimeni nu poate doar sa Ť practice ť asta. Intr-o zi, poate ca stiinta va descoperi schimbarea chimica ce face posibil acest lucru, si atunci fiecare va putea. Stiinta iti poate schimba chimia organismului, si vei putea supravietui numai cu aer. Este posibil, insa lucrul asta nu poate fi “practicat”. Tot efortul e fara sens si toata suferinta – nenecesara. Cu toate astea, sunt si oameni care incearca lucruri de felul asta, insa asta nu se intamplat niciodata, daca depui effort. A fost odata o femeie in Bengal – a trait 40 de ani fara mancare, insa lucrul asta pur si simplu s-a intamplat. Sotul ii murise si ea nu a putut manca timp de cateva zile – de tristete, de suparare, nu a putut manca. Si, dintr-o data, a realizat ca, daca nu manca, se simtea mai bine ca niciodata. Apoi si-a dat seama ca, in trecut, de cate ori manca se simtea rau, si dintr-odata a devenit mai sanatoasa decat fusese vreodata. Apoi a trait inca 40 de ani fara sa manance nimic ; aerul ii era singura hrana. Si au fost mai multe cazuri de acest gen. A fost odata o femeie in Europa – a trait 30 de ani fara sa manance. A devenit o sfanta, deoarece crestinii au considerat asta un miracol. Au examinat-o cu toate instrumentele stiintifice sa vada ce se intamplase, insa nu au reusit sa descopere nimic; atunci a parut un miracol. Dar nu a fost miracol. Yoga spune ca exista o posibilitate ca organismul sa se schimbe, chimia: organismului sa se modifice. Acum faci lucrul asta printr-un canal, printr-un intermediar. Nu poti “consuma” razele soarelui in mod direct, deoarece chimia organismului tau nu este intr-o stare care sa permita asta; mecanismul nu e facut pentru a absolrbi razele soarelui, in mod direct. Deci mai intai fructul absoarbe razele soarelui, iar mai apoi se transforma in vitamina C in fruct; apoi mananci fructul, iar apoi vitamina C ajunge in corpul tau. Fructul este doar un intermediar; el lucreaza ca un “agent” care absoarbe razele soarelui si apoi le da corpului tau. Tu le poti absorbi numai prin fruct, nu direct. Dar daca fructul le poate absorbi in mod direct, de ce n-ai putea si tu? Asadar, intr-o buna zi va aparea o descoperire stiintifica, ce va arata ca anumite schimbari ale corpului te vor ajuta sa abrobi razele soarelui in mod direct. In momentul acela, fructele nu vor mai fi necesare. In viitor – si nu ma gandesc foarte departe, ci in urmatorii 50 de ani – stiinta va trebui sa descopere asta. Trebuie sa descopere asta, caci altfel omenirea va muri, pentru ca mancarea nu va mai fi suficienta. Controlul nasterilor nu va mai fi de ajutor, nimic nu va mai fi de ajutor; populatia creste si creste. Trebuie sa se gaseasca o modalitate prin care sa se renunte la mancare si absorbtia rezelor cosmice sa fie posibila. S-a intamplat in anumite cazuri, dar a fost o intamplare.. Daca  i se poate intampla unui om, atunci i se poate intampla oricarui om – dar nu intamplator, ci ca o schimbare stiintifica. Nu incercati insa astfel de lucruri, ele nu sunt spirituale. Chiar daca tu consumi razele de soare in mod direct, nu e nimic spiritual aici. Ce e spiritual? Crezi ca daca renunti la fruct, devii spiritual? Chiar daca traiesti numai cu apa, nu e nimic spiritual in asta. Nu conteaza ce mananci; ceea ce ESTI este un fenomen cu totul diferit. Si cand asta se schimba, totul ce schimba. Insa schimbarea asta nu va veni din minte, ci din interiorul tau cel mai profund. Apoi lucrurile se vor schimba automat. Sexul va disparea, incetul cu incetul. Nu spun sa fii un brahmachari, un celibatar. Asta e o prostie, pentru ca daca te straduiesti sa devii celibatar, atunci mintea ta va deveni din ce in ce mai sexuala si astfel va fi urata si murdara; te vei gandi numai la sex. Nu e bine asa ; vei innebuni. Freud spune ca 90% dintre oameni innebunesc pentru ca si-au reprimat sexualitatea. Eu nu spun sa-ti schimbi obiceiurile sexuale sau pe cele alimentare; eu iti spun sa te schimbi pe tine, si apoi toate celelalte lucruri se vor schimba. De ce e nevoie de atata sex? – pentru ca esti tensionat, iar sexul devine un mod de detensionare. Tensiunile tale sunt eliberate prin sex – te simti relaxat, poti sa dormi. Daca il reprimi, vei ramane tensionat. Daca reprimi sexul – singura eliberare, singura posibilitate de eliberare – ce se va intampla? Vei innebuni. Unde iti vei elibera atunci tensiunile? Consumi mancare; mancarea e ceruta de organism, iar acesta respinge numai lucrurile care nu ii sunt necesare. Orice mananci, este, intr- un fel, cerut de organism. Daca mananci hrana de origine animala, daca mananci mancare non-vegetariana, mintea ta, corpul tau, tu cu totul esti violent. Si e nevoie de asta. Nu schimba nimic, pentru ca altfel violenta ta va trebui sa isi gaseasca alt canal. Schimba-te si hrana ta se va schimba, modul in care te imbraci se va schimba, activitatea ta sexuala se va schimba. Insa schimbarea trebuie sa vina din interior, nu de la periferie. Si toata “turbulenta” este la periferie; in adancuri nu este agitatie. Esti ca marea; du-te si priveste marea. Toata agitatia, tot zgomotul valurilor sunt doar la suprafata; pe masura ce cobori in adancuri, este din ce in ce mai mult calm. In adancul cel mai adanc al marii, nu e agitatie, nu este nici macar un singur val. Mai intai, du-te adanc in marea ta, pentru a obtine o cristalizare calma, pentru a ajunge la punctul unde nu ajunge nici o tulburare. Ramai acolo. De acolo vin toate schimbarile, toate transformarile. Odata ce ai ajuns acolo, ai devenit maestru. Acum tot ce nu este necesar poate fi aruncat, fara nici un fel de lupta sau straduinta. Ori de cate ori renunti la ceva prin lupta, de fapt, nu renunti. Poti sa renunti la fumat prin lupta, si apoi vei incepe sa faci altceva in loc, pentru a inlocui fumatul. Poti sa incepi sa mesteci guma, e acelasi lucru, nu e nici o diferenta. Asta inseamna ca ai nevoie sa faci ceva cu gura – fumat, mestecat, orice. Cand gura ta lucreaza, te simti bine, pentru ca tensiunile din gura sunt eliberate. Asadar, de cate ori un om se simte tensionat, incepe sa fumeze. De ce oare prin fumat sau mestecat guma sau tutun se elibereaza tensiunile? Uita-te la un copil mic. De cate ori se simte tensionat, isi baga mainile in gura, va incepe sa-si “mestece” mana. Asta este un substitut pentru fumat. Si de ce se simte bine cu degetul in gura? De ce copilul se simte bine si adoarme? Asta este strategia majoritatii copiilor: ori de cate ori nu au somn, isi baga degetul in gura, se simt bine si adorm. De ce? Pentru ca degetul devine un substitut al sanului mamei. Mancarea este relaxanta. Nu poti sa mergi la culcare cu stomacul gol, e greu sa adormi asa. Cand stomacul este plin, te simti somnoros, corpul are nevoie de odihna. Asadar, de cate ori copilul ia sanul mamei in gura, laptele curge, are caldura si iubire. Copilul este relaxat, nu se mai ingrijoreaza de nimic; tensiunile s-au relaxat. Degetul este doar un inlocuitor al sanului; nu ii da lapte, este un inlocuitor fals, insa ofera o senzatie asemanatoare. Cand copilul creste, daca isi suge degetul in public vei crede ca e prostut, asa ca ia o tigara. Sa fumezi o tigara nu e o prostie, e un lucru acceptat. Este un inlocuitor al degetului, insa mult mai daunatoare. Mai bine iti fumezi degetul! Fumeaza-l; nu e daunator, e mai bine. Nu e nici un rau, insa atunci oamenii vor crede ca esti copilaros, juvenil; oamenii vor crede ca esti prost. Ce faci? Insa exista o nevoie care trebuie satisfacuta prin ceva. In tarile in care hranirea copiilor la san este oprita, se va fuma mai mult. De-asta in Occident se fumeaza mai mult decat in Orient – pentru ca nici o mama nu e pregatita sa dea san copilului.  In Occident, incidenta fumatului e din ce in ce mai mare; chiar si copiii fumeaza. Am auzit odata o mama spunandu-i copilului ei: “Nu vreau sa aflu de la vecini ca ai inceput sa fumezi. Fii sincer si, atunci cand te vei apuca de fumat, te rog sa-mi spui.” Copilul raspunde: “Fii fara grija, mama, deja m-am lasat. De 1 an de zile m-am lasat de fumat. E deja un an, asa ca nu-ti face griji.” Copiii fumeaza si mamele nu stiu, iar asta se intampla pentru ca hranitul copiilor la san s-a oprit. In toate societatile primitive, un copil de 7, 8, 9 ani va continua sa suga. E o satisfactie foarte mare, si fumatul nu va mai fi necesar. De aceea, in societatile primitive, barbatii nu sunt asa de interesati de sanii femeilor. Au avut destul – nu mai e nevoie! Femeile merg fara sa-si mai acopere sanii; nu se pune problema ca cineva sa le atace. Nu se uita nimenii la sanii lor. Daca ai fi primit san timp de 10 ani la rand, te-ai fi saturat si te-ai fi plictisit; ai spune: “Gata, stop!” Dar fiecare copil a incetat sa mai primeasca san inainte de vreme, si asta a lasat o rana. Asa incat, toate tarile civilizate sunt obsedate de sani.. Chiar si un batran pe moarte este obsedat de sani, cauta sani. Asta pare o nebunie – si chiar este. Dar cauza principala este aici: copiii trebuie sa primeasca san; altfel, vor ramane dependenti de asta, toata viata vor cauta sanul. Nu te poti lasa brusc de fumat, pentru ca fumatul e legat de multe alte lucruri si are si alte implicatii. Esti tensionat si, daca renunti la fumat, vei incepe sa faci altceva si acel altceva poate fi chiar mai daunator. Nu fugi de probleme, rezolva-le ! Problema este nu daca sa fumezi sau sa nu fumezi, ci ca esti tensionat, deci scopul ar trebui sa fie sa te detensionezi . Mediteaza. Relaxeaza-ti tensiunile si nu te preocupa de nimic. Ingaduie-i catharsis-ului sa se intample. Cand nu esti tensionat, lucrurile astea vor deveni absurde, prostesti si vor disparea. Ceea ce mananci se va schimba, modul tau de viata se va schimba. Dar eu insist asupra ta. Caracterul e secundar, comportamentul e secundar; sinele tau estential este principal. Nu acorda prea multa atentie lucrurilor pe care le faci, acorda multa atentie la ceea ce esti. Fiinta ta trebuie sa devina centrul preocuparilor, iar actiunea va veni de la sine. Cand fiinta se schimba, actiunea o va urma. Osho. Osho, O pasare in zbor, Capitolul #6, Miracolul lucrurilor comune Articol preluat de pe OSHO Blog N.B. : In aceste vremuri alese se stie foarte bine ca Jasmuheen traieste numai cu apa si aer. Si, ca ea, mai sunt cam 10.000 de oameni in lume, care se hranesc la fel...si in cazul lor a venit natural in urma unor profunde transformari interioare.Aceste transformari profunde se pot realiza si in prezenta Maestrului Spiritual Muntean Ioan : http://www.alchimie.spirituala.net/

Fila 46 : Poveste spirituala - CESCUTA

O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.
Amandurura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.
Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:”Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.”
In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca: “Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar el a zambit doar si a spus cu blandete:“Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. ”Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit:”Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .. “Ajutor! Scoate-ma de aici!” Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:”Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!” Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:”Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:”Uita-te la tine.” Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!
El a vorbit bland: “ Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.”

Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie.

Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.

"Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain."

Parintele Arsenie Boca

Fila 45 : Ce este egoul?

Lamentaţie si resentiment

Una dintre strategiile favorite ale egoului pentru a se consolida este aceea de a se lamenta. Unele egouri care nu au prea multe lucruri cu care să se identifice supravieţuiesc fără probleme doar prin a se lamenta. Atunci când sunteţi în stăpânirea unui astfel de ego, a vă lamenta devine un obicei; vă plângeţi în special de ceilalţi oameni şi, desigur, obiceiul este inconştient, ceea ce înseamnă că nu ştiţi ce faceţi. Aplicarea de etichete mentale negative oamenilor, fie deschis, fie, cel mai adesea, atunci când le vorbiţi altora

despre ei sau când doar vă gândiţi la ei, este în mod frecvent o parte componentă a acestui şablon. Insultele reprezintă forma cea mai grosolană a acestui gen de etichetări şi a nevoii pe care o manifestă egoul de a avea dreptate şi a triumfa asupra celorlalţi.

La nivelul următor pe scara inconştienţei găsim urletele şi strigătele şi, nu mult mai jos, violenţa fizică.

            Resentimentul este emoţia care însoţeşte lamentarea şi etichetarea în minte a oamenilor şi care adaugă chiar mai multă energie egoului. Resentiment înseamnă amărăciune, indignare, mâhnire sau sentimentul de a fi fost ofensat. Sunteţi nemulţumiţi de lăcomia celorlalţi, de necinstea lor, de lipsa lor de integritate, de ceea ce fac, de ceea ce au făcut în trecut, de ceea ce au spus, de ceea ce n-au reuşit să facă, de ceea ce ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit să facă. Egoul iubeşte această atitudine, în loc să treceţi cu vederea inconştienţa celorlalţi, voi o faceţi parte integrantă a identităţii lor. Cine este cel care face acest lucru? Inconştienţa din voi, egoul.

Şi elementele faţă de care luaţi atitudine în cazul celorlalţi sunt cele pe care le consolidaţi astfel în voi înşivă.

Lipsa de reacţie faţă de egoul celorlalţi reprezintă una dintre cele mai eficiente modalităţi nu doar de a transcende propriul vostru ego, ci şi de a dizolva egoul uman colectiv. Dar veţi simţi în voi această lipsă de reacţie doar atunci când veţi recunoaşte egoul ca fiind cauza comportamentului unei persoane, comportament ce reprezintă expresia disfuncţiei umane colective. Arunci când înţelegeţi că nu este ceva personal, nu vă va mai apărea necesitatea de a reacţiona ca şi cum ar fi fost personal. Nereacţionând faţă de manifestările egoului veţi avea adesea capacitatea de a iniţia echilibrul mental în cazul celorlalţi, iar acesta înseamnă conştiinţă necondiţionată opusă celei condiţionate.

Este posibil ca din când în când să fiţi nevoiţi să luaţi măsuri practice pentru a vă proteja de persoane profund inconştiente. Cea mai mare protecţie o reprezintă totuşi faptul de a fi conştienţi.  Lipsa de reacţie nu este semn de slăbiciune, ci de putere. Un alt termen pentru lipsa de reacţie este iertarea. A ierta înseamnă a trece cu vederea sau, mai curând, a trece peste. Treceţi peste ego şi ajungeţi la sănătatea mentală existentă în fiecare fiinţă umană ca esenţa sa.

Egoului îi place deosebit de mult să se plângă şi să nutrească resentimente nu doar în legătură cu alţi oameni, ci şi în legătură cu situaţiile. De aici rezultă atitudini de genul: n-ar fi trebuit să se întâmple aşa ceva; nu vreau să mă aflu aici; nu vreau să fiu nevoit să fac asta; mi se face o nedreptate.

Nu trebuie să se facă o confuzie între atitudinea unei persoane care se plânge de ceva şi cea a unei persoane care informează o alta în legătură cu o greşeală sau o lipsă, astfel încât să facă posibilă remedierea. Iar a înceta să vă mai plângeţi nu înseamnă neapărat să toleraţi un comportament urât sau o însuşire negativă.

încercaţi să prindeţi, adică să sesizaţi vocea din mintea voastră în chiar momentul în care se plânge de ceva şi să vedeţi atunci exact ce reprezintă ea: vocea egoului, nimic mai mult decât un şablon condiţionat, un gând. Ori de câte ori sesizaţi vocea aceea veţi realiza, de asemenea, că nu sunteţi vocea, ci acela care este conştient de ea. De fapt, sunteţi conştiinţa care conştientizează acea voce. În fundal este conştiinţa; în prim-plan este vocea, gânditorul, în acest mod vă eliberaţi de ego, de mintea neobservată, în momentul în care conştientizaţi egoul, acesta nu mai este în adevăratul sens al cuvântului egoul, ci doar un şablon mental vechi, condiţionat. Egoul implică absenţa conştientizării. Conştiinţa şi egoul nu pot exista laolaltă. Vechiul şablon al minţii şi deprinderea mentală mai pot supravieţui şi reapărea un timp deoarece beneficiază de impulsul în spatele căruia stau mii de ani de inconştienţă umană colectivă, dar de fiecare dată când este recunoscut, egoul devine tot mai slab.

Reactivitate şi ranchiună

Resentimentul este adesea emoţia care însoţeşte lamentaţia, dar aceasta din urmă mai poate fi însoţită de o emoţie mai puternică precum furia sau altă forma de supărare, în acest mod, lamentaţia primeşte o încărcătură energetică mult mai mare. Ea se transformă apoi în reactivitate, o altă modalitate prin care egoul se consolidează pe sine. Nu puţini sunt aceia care aşteaptă mereu următorul lucru faţă de care să reacţioneze, de care să se simtă iritaţi sau deranjaţi — şi nu durează mult până-l găsesc.

Reacţionând faţă de un lucru sau altul îşi afirmă şi consolidează sentimentul de sine.

Un resentiment pe termen lung se numeşte ranchiună.

Ranchiuna este o emoţie negativă puternică, legată de un eveniment care uneori a avut loc în trecutul îndepărtat şi este păstrat viu prin intermediul gândirii compulsive, prin repetarea în minte sau cu voce tare a „ceea ce mi-a făcut cineva” sau „ceea ce ne-a făcut cineva”.

Este nevoie de onestitate pentru a vedea dacă încă mai nutriţi astfel de sentimente, dacă în

viaţa voastră mai există un om pe care nu l-aţi iertat complet. Iertarea apare de la sine atunci când înţelegeţi că ranchiuna nu are alt scop în afară de acela de a consolida un fals sentiment de sine, de a menţine egoul pe poziţie, înţelegerea vă va elibera.

Sunt corect, procedez greşit

Atât plângerea, cât şi atitudinea critică şi reactivitatea îi întăresc egoului sentimentul de îngrădire şi separare de care depinde supravieţuirea sa. Dar acestea întăresc egoul şi în alt mod, dândui un sentiment de superioritate pe seama căruia prosperă. Iată cum se întâmplă: atunci când vă plângeţi aveţi, în mod implicit, dreptate, iar persoana sau situaţia de care vă plângeţi sau împotriva căreia reacţionaţi greşeşte sau este greşită. Nimic nu întăreşte egoul mai mult decât sentimentul de a avea dreptate.

A avea dreptate înseamnă a vă identifica cu o poziţie mentală — un punct de vedere, o opinie, o judecată, o interpretare. Pentru a avea dreptate, trebuie, desigur, ca altcineva să se înşele, de aceea egoul adoră să prezinte greşelile altora pentru ca el să aibă dreptate. Nutrind convingerea că aveţi dreptate, vă plasaţi într-o poziţie imaginară de superioritate morală în raport cu persoana sau situaţia judecată şi găsită inadecvată. După acest sentiment de superioritate tânjeşte egoul şi prin el se amplifică. 

În apărarea unei iluzii

Faptele există mai presus de orice îndoială. Dacă spuneţi: „Viteza luminii este mai mare decât cea a sunetului” iar altcineva spune că lucrurile stau exact pe dos, dreptatea va fi în mod evident de partea voastră, iar persoana respectivă se va înşela. Simpla observare a faptului că fulgerul precede tunetul reprezintă o confirmare. Deci nu numai că aveţi dreptate, ci şi ştiţi că aveţi dreptate. Este aici implicat egoul? Posibil, dar nu în mod necesar. Dacă nu faceţi decât să afirmaţi ceea ce ştiţi că este adevărat, egoul nu este deloc implicat, deoarece nu există identificare. Identificare cu ce? Cu mintea şi poziţia mentală, însă o astfel de identificare se poate strecura cu uşurinţă. Dacă spuneţi: „Crede-mă, ştiu eu” sau „De ce nu mă crezi niciodată?”, atunci egoul deja s-a strecurat. Se ascunde în cuvântul „mă”. O afirmaţie simplă — „viteza luminii este mai mare decât cea a sunetului” —, deşi adevărată, slujeşte acum unei iluzii, egoului. A fost contaminată de un fals sentiment de „eu”; a fost personalizată, transformată într-o poziţie mentală. „Eu”-l se simte diminuat sau ofensat din cauză că cineva nu crede ce am spus „eu”.

Egoul ia totul la modul personal.

Apare emoţia, atitudinea defensivă, poate chiar agresivitatea.

Adevărul este cel pe care îl apăraţi? Nu, adevărul nu are în niciun caz nevoie să fie apărat. Vă apăraţi pe voi sau, mai curând, iluzia pe care o aveţi despre voi înşivă, substitutul fabricat de minte. O exprimare şi mai exactă ar fi aceea că iluzia se apără pe ea însăşi. Dacă şi tărâmul simplu şi evident al faptelor poate fi supus deformării şi iluziei egocentriste, cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu tărâmul mai puţin tangibil al opiniilor, punctelor de vedere şi judecăţilor, toate reprezentând forme mentale ce se pot contamina cu uşurinţă cu un sentiment de „eu”.

Orice ego stăpâneşte arta percepţiei selective şi a interpretării distorsionate. Doar prin conştientizare — şi nu prin gândire — puteţi face diferenţa între fapt în sine şi opinie. Doar prin conştientizare aveţi capacitatea de a vedea: aceea este situaţia iar aceasta este furia pe care o simt eu în legătură cu ea, realizând apoi că există alte modalităţi de abordare a situaţiei, alte modalităţi de a o vedea şi de a-i face faţă. Doar prin conştientizare puteţi vedea o persoană sau o situaţie în ansamblul său, în loc să adoptaţi o perspectivă limitată.

Adevărul: relativ sau absolut?

Nu veţi găsi adevărul absolut dacă îl căutaţi acolo unde nu poate fi găsit: în doctrine, ideologii, seturi de reguli sau povestiri. Ce au toate acestea în comun?

Sunt generate de gândire. Gândirea poate, în cel mai bun caz, să indice către adevăr, dar ea nu este niciodată adevărul. De aceea spun budiştii: „Degetul care arată către lună nu este luna”.

Nu există decât un singur Adevăr absolut, iar toate celelalte adevăruri provin din el. Când veţi găsi acel Adevăr, acţiunile voastre vor fi conforme cu el. Acţiunile oamenilor pot reflecta Adevărul sau pot reflecta iluzia. Poate fi Adevărul exprimat în cuvinte? Da, dar cuvintele nu sunt, desigur, totuna cu el. Ele doar indică spre el.

Adevărul este inseparabil de ceea ce sunteţi. Da, voi sunteţi Adevărul. Dacă îl căutaţi în altă parte vă veţi amăgi de fiecare dată. Însăşi Fiinţa voastră este Adevărul. Este exact ceea ce Isus a încercat să transmită când a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”5 Dacă sunt înţelese corect, cuvintele lui Isus reprezintă un indicator către Adevăr, unul dintre cele mai directe şi cu cel mai puternic impact. Dacă sunt interpretate greşit însă, vorbele acestea devin un mare obstacol. Isus vorbeşte despre cel mai lăuntric Eu Sunt, identitatea esenţială a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, a fiecărei forme de viaţă, de fapt. El vorbeşte despre viaţa care e unul şi acelaşi lucru cu voi. Unii mistici creştini au denumit-o Cristosul din interior; budiştii o numesc natura de Buddha; pentru hinduşi este Atman, Dumnezeul din interior. Atunci când sunteţi în legătură cu acea dimensiune din

interiorul vostru — şi a fi în legătură cu ea reprezintă starea voastră firească, nu vreo realizare miraculoasă — toate acţiunile şi relaţiile voastre vor reflecta unitatea cu întreaga viaţă pe care o simţiţi adânc înăuntrul vostru. Aceasta este iubirea.

Legile, poruncile, regulile şi normele sunt necesare pentru cei care sunt separaţi de Adevărul din interiorul lor, de ceea ce sunt ei în realitate.

„Iubeşte şi fa ce vrei”, spunea Sf. Augustin. Cuvintele nu se pot apropia de Adevăr mai mult de-atât.

Egoul nu este personal

Lăcomia, egoismul, exploatarea, cruzimea şi violenţa sunt încă pretutindeni prezente pe

această planetă. Atunci când nu le recunoaşteţi ca fiind manifestări individuale sau colective ale unei disfuncţii subiacente sau ale unei boli a mentalului, cădeţi în greşeala de a le personaliza. Construiţi o identitate conceptuală în cazul unui individ sau unui grup şi spuneţi: „Aceasta îl reprezintă pe el. Aceasta îi reprezintă pe ei.” Atunci când confundaţi egoul pe care îl percepeţi în ceilalţi cu identitatea lor, propriul vostru ego este cel care foloseşte această percepţie greşită pentru a se consolida pe sine deoarece are dreptate, în consecinţă este superior, şi deoarece reacţionează prin condamnare, indignare şi adesea furie împotriva celui perceput ca oponent. Toată această atitudine satisface enorm egoul. Ea sporeşte sentimentul de separare între voi şi celălalt.

Războiul este o proiecţie mentală

Uneori e posibil să fiţi nevoiţi să vă protejaţi pe voi sau pe altcineva de un rău venit din partea cuiva, dar aveţi grijă să nu vă asumaţi misiunea de a „eradica răul”, căci vă paşte pericolul de a cădea exact în greşeala care v-a stârnit reacţia de luptă. Lupta împotriva inconştienţei vă va trage pe voi înşivă în inconştient. Inconştienţa, comportamentul egocentrist disfuncţional nu va putea fi vreodată învins prin atac direct. Chiar dacă vă învingeţi oponentul, fie inconştienţa se va fi mutat pur şi simplu în interiorul vostru fie oponentul reapare sub o nouă înfăţişare. Ceea ce veţi combate, veţi consolida şi ceea ce veţi întâmpina opunând rezistenţă, va persista.

Există o corelaţie profundă între starea voastră de conştiinţă şi realitatea exterioară.

Recunoaşteţi egoul ca fiind ceea ce este el: o disfuncţie colectivă, nebunia minţii omeneşti. Când îl luaţi drept ceea ce este, nu mai aveţi cum să-l percepeţi ca fiind identitatea cuiva. Odată ce vedeţi egoul aşa cum este el, va fi mult mai uşor să rămâneţi lipsiţi de reacţie în faţa lui. Nu mai luaţi lucrurile la modul personal. Nu vă mai plângeţi, nu mai acuzaţi, nu mai învinovăţiţi şi nu mai gândiţi că celălalt face rău. Nimeni nu face rău. Este egoul persoanei respective, atâta tot.

Compasiunea răsare atunci când conştientizaţi faptul că toţi suferă de aceeaşi boală a minţii, unii într-un mod mai acut decât alţii. Atunci încetaţi să mai alimentaţi drama, parte componentă a tuturor relaţiilor egocentriste. Şi care este carburantul? Reactivitatea. Egoul prosperă datorită ei.

Vă doriţi pace sau dramă?

Vă doriţi pace. Nu există cineva care să nu-şi dorească pace. Totuşi, există în voi ceva careşi doreşte dramă, conflict. Poate că în acest moment nu simţiţi acest lucru. Ar putea fi nevoie să aşteptaţi apariţia unei situaţii sau chiar a unui gând care să declanşeze o reacţie în voi: cineva vă acuză de un lucru sau altul, vă contestă un merit, vă încalcă teritoriul, pune sub semnul întrebării modul în care procedaţi, aveţi o dispută legată de bani... Simţiţi, în aceste situaţii, valul uriaş de energie care vă străbate, teama, mascată poate de furie şi ostilitate? Vă auziţi vocea cum devine aspră sau ascuţită sau mai ridicată şi cu câteva octave mai gravă? Conştientizaţi modul în care mintea intră în cursă pentru a-şi apăra poziţia, pentru a se justifica, a ataca, a acuza? Cu alte cuvinte, vă puteţi trezi în

momentul acela de inconştienţă? Simţiţi că ceva în interiorul vostru este în război, ceva care se simte ameninţat şi vrea să supravieţuiască cu orice preţ, care are nevoie de dramă pentru a-şi afirma identitatea în chip de personaj victorios în cadrul producţiei teatrale respective? Simţiţi că ceva din voi preferă să aibă dreptate, şi nu pace?

Dincolo de ego: adevărata voastră identitate

Când egoul se află în război, realizaţi că el nu este altceva decât o iluzie care se luptă să supravieţuiască. Iluzia aceea crede că vă reprezintă. La început nu e uşor sa fiţi acolo ca Prezenţă martoră, mai ales atunci când egoul este în luptă de supravieţuire sau când este activat vreun şablon emoţional din trecut. Dar odată ce veţi cunoaşte gustul Prezenţei, puterea ei va creşte, iar egoul îşi va pierde stăpânirea asupra voastră. Astfel îşi face apariţia în viaţa voastră o putere cu mult mai mare decât egoul, mai mare decât mintea. Pentru a vă elibera de ego nu este nevoie decât să-l conştientizaţi, deoarece conştiinţa şi egoul sunt incompatibile. Conştiinţa este puterea ascunsă în momentul prezent. De aceea o putem numi şi Prezenţă. Scopul ultim al existenţei umane, adică scopul ultim al fiecăruia dintre voi este acela de a aduce puterea respectivă în această lume. Şi acesta este motivul pentru care eliberarea de ego nu poate fi stabilită drept un obiectiv de atins în viitor. Doar Prezenţa vă poate elibera de ego, şi nu puteţi fi prezenţi decât Acum, nu ieri sau mâine.

Doar Prezenţa vă poate anula trecutul, transformându-vă starea de conştiinţă.

Iar când Isus spunea: „Lepădaţi-vă de voi”, ceea ce voia sa spună era: negaţi (şi astfel anulaţi) iluzia sinelui.

Ceea ce rămâne este lumina conştiinţei în care percepţiile, experienţele, gândurile si sentimentele vin şi pleacă. Aceasta este Fiinţa, acesta este eul profund, adevărat. Când ajung să mă cunosc ca atare, orice mi se întâmplă în viaţă nu mai are o importanţă absolută, ci una relativă, îi acord respectul cuvenit, dar îşi pierde seriozitatea absolută, gravitatea. Singurul lucru care contează dincolo de toate este acesta: pot eu să-mi simt Fiinţa esenţială, acel Eu Sunt, în spatele tuturor aspectelor vieţii mele din viaţa de zi cu zi? Mai exact, pot simţi că Eu Sunt cea ce Sunt în chiar acest moment?

Îmi pot simţi identitatea esenţială ca fiind conştiinţa însăşi? Sau mă pierd în ceea ce se întâmplă, mă pierd în minte, în lume?

Toate structurile sunt instabile

Indiferent de forma pe care o adoptă la un moment dat, motorul inconştient din spatele

egoului este nevoia de a-mi consolida imaginea celui care cred eu că sunt, sinele fantomatic care a prins viaţă atunci când gândirea — o mare bine-cuvântare şi deopotrivă un mare blestem — a început să preia controlul şi a eclipsat simpla, dar profunda bucurie a uniunii cu Fiinţa, cu Sursa, cu Dumnezeu. Indiferent care este comportamentul pe care-l manifestă egoul, forţa motivaţională ascunsă este întotdeauna aceeaşi: nevoia de a ieşi în evidenţă, de a fi special, de a deţine controlul; nevoia de putere, de atenţie, de mai mult. Şi, desigur, nevoia de a avea sentimentul rupturii, ceea ce înseamnă nevoia de

opoziţie, de inamici. Egoul aşteaptă întotdeauna câte ceva de la semeni, de la diverse conjuncturi, întotdeauna există o ordine de zi ascunsă, un sentiment de „încă nu e îndeajuns”, de insuficienţă şi lipsă care trebuie acoperită. El foloseşte oamenii şi situaţiile pentru a obţine ceea ce-şi doreşte, dar nici atunci când reuşeşte nu e niciodată satisfăcut pentru mult timp. Adesea întâmpină piedici în împlinirea ţelurilor sale, iar în cea mai mare parte prăpăstii dintre „vreau” şi „ceea ce este” devine o sursă constantă de supărare şi suferinţă.

Emoţia din spatele întregii activităţi a egoului este teama. Teama de a fi un nimeni, teama de nonexistenţă, teama de moarte. Toate activităţile au ca scop ultim eliminarea acestei frici, dar tot ce poate face egoul vreodată este să o disimuleze temporar cu o relaţie intimă, cu o nouă achiziţie sau cu victoria într-o împrejurare sau alta. Iluzia nu vă va satisface niciodată. Doar adevărul a ceea ce sunteţi vă va elibera, atunci când îl veţi realiza.

De ce există teama? Deoarece egoul apare din identificarea cu forma, iar adânc înăuntru el ştie că nicio formă nu va dura veşnic, ci toate sunt trecătoare.

Conştientizarea lipsei de permanenţă a tuturor formelor vă revelează dimensiunea fără de formă din interiorul vostru, cea care trece dincolo de moarte. Isus a numit-o „viaţa eternă”.

Dacă cineva are mai mult, ştie mai mult sau poate face mai mult decât mine, egoul se simte ameninţat deoarece sentimentul de „mai puţin” diminuează sentimentul de sine imaginat în raport cu celălalt. Atunci ar putea încerca să se reabiliteze diminuând în vreun fel, criticând sau depreciind valoarea a ceea ce posedă, cunoaşte sau poate face celălalt. Sau egoul îşi schimbă strategia şi, în loc să concureze cu cealaltă persoană, se va pune pe sine în valoare prin asocierea cu respective persoană, dacă aceea este importantă în ochii celorlalţi.

Ego şi faimă

Binecunoscutul fenomen al menţionării în treacăt a persoanelor importante pe care le

cunoaşteţi face parte din strategia egoului de a câştiga o identitate superioară în ochii celorlalţi şi, prin urmare, în propriii ochi, prin asocierea cu cineva „important”. Nenorocirea de a fi faimos în această lume o reprezintă faptul că ceea ce eşti este total umbrit de o imagine mentală colectivă. Majoritatea oamenilor pe care îi întâlniţi vor să-şi amplifice identitatea — imaginea mentală a ceea ce sunt ei — prin asocierea cu voi. Ei înşişi pot să nu realizeze că nu sunt interesaţi deloc de voi, ci doar de consolidarea sentimentului lor de sine, care în ultimă instanţă este fictiv. Ei cred că prin voi pot deveni mai mult decât sunt. Şi urmăresc să se întregească prin voi sau, mai curând, prin intermediul imaginii mentale pe care o au despre voi ca persoană celebră, ca identitate conceptuală colectivă foarte impunătoare.

O relaţie autentică nu este dominată de egoul care creează imagini şi se caută pe sine. Într-o relaţie autentică există o curgere către exterior a atenţiei susţinute faţă de cealaltă persoană, fără a se urmări împlinirea vreunui interes personal. Atenţia aceea susţinută este Prezenţa. Ea reprezintă condiţia obligatorie pentru orice relaţie autentică.  Intotdeauna egoul fie vrea ceva, fie, dacă e de părere că n-are ce să obţină de la celălalt, se află într-o stare de totală indiferenţă: nu-i pasă de celălalt.

Astfel, cele trei stări predominante ale relaţiei de tip egoist sunt: dorinţa, întâmpinarea de piedici în calea împlinirii dorinţei (furie, resentiment, învinovăţire, plângere) şi indiferenţa.
( Eckhart Tolle  - Un nou pamant )