Fila 45 : Ce este egoul?

Lamentaţie si resentiment

Una dintre strategiile favorite ale egoului pentru a se consolida este aceea de a se lamenta. Unele egouri care nu au prea multe lucruri cu care să se identifice supravieţuiesc fără probleme doar prin a se lamenta. Atunci când sunteţi în stăpânirea unui astfel de ego, a vă lamenta devine un obicei; vă plângeţi în special de ceilalţi oameni şi, desigur, obiceiul este inconştient, ceea ce înseamnă că nu ştiţi ce faceţi. Aplicarea de etichete mentale negative oamenilor, fie deschis, fie, cel mai adesea, atunci când le vorbiţi altora

despre ei sau când doar vă gândiţi la ei, este în mod frecvent o parte componentă a acestui şablon. Insultele reprezintă forma cea mai grosolană a acestui gen de etichetări şi a nevoii pe care o manifestă egoul de a avea dreptate şi a triumfa asupra celorlalţi.

La nivelul următor pe scara inconştienţei găsim urletele şi strigătele şi, nu mult mai jos, violenţa fizică.

            Resentimentul este emoţia care însoţeşte lamentarea şi etichetarea în minte a oamenilor şi care adaugă chiar mai multă energie egoului. Resentiment înseamnă amărăciune, indignare, mâhnire sau sentimentul de a fi fost ofensat. Sunteţi nemulţumiţi de lăcomia celorlalţi, de necinstea lor, de lipsa lor de integritate, de ceea ce fac, de ceea ce au făcut în trecut, de ceea ce au spus, de ceea ce n-au reuşit să facă, de ceea ce ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit să facă. Egoul iubeşte această atitudine, în loc să treceţi cu vederea inconştienţa celorlalţi, voi o faceţi parte integrantă a identităţii lor. Cine este cel care face acest lucru? Inconştienţa din voi, egoul.

Şi elementele faţă de care luaţi atitudine în cazul celorlalţi sunt cele pe care le consolidaţi astfel în voi înşivă.

Lipsa de reacţie faţă de egoul celorlalţi reprezintă una dintre cele mai eficiente modalităţi nu doar de a transcende propriul vostru ego, ci şi de a dizolva egoul uman colectiv. Dar veţi simţi în voi această lipsă de reacţie doar atunci când veţi recunoaşte egoul ca fiind cauza comportamentului unei persoane, comportament ce reprezintă expresia disfuncţiei umane colective. Arunci când înţelegeţi că nu este ceva personal, nu vă va mai apărea necesitatea de a reacţiona ca şi cum ar fi fost personal. Nereacţionând faţă de manifestările egoului veţi avea adesea capacitatea de a iniţia echilibrul mental în cazul celorlalţi, iar acesta înseamnă conştiinţă necondiţionată opusă celei condiţionate.

Este posibil ca din când în când să fiţi nevoiţi să luaţi măsuri practice pentru a vă proteja de persoane profund inconştiente. Cea mai mare protecţie o reprezintă totuşi faptul de a fi conştienţi.  Lipsa de reacţie nu este semn de slăbiciune, ci de putere. Un alt termen pentru lipsa de reacţie este iertarea. A ierta înseamnă a trece cu vederea sau, mai curând, a trece peste. Treceţi peste ego şi ajungeţi la sănătatea mentală existentă în fiecare fiinţă umană ca esenţa sa.

Egoului îi place deosebit de mult să se plângă şi să nutrească resentimente nu doar în legătură cu alţi oameni, ci şi în legătură cu situaţiile. De aici rezultă atitudini de genul: n-ar fi trebuit să se întâmple aşa ceva; nu vreau să mă aflu aici; nu vreau să fiu nevoit să fac asta; mi se face o nedreptate.

Nu trebuie să se facă o confuzie între atitudinea unei persoane care se plânge de ceva şi cea a unei persoane care informează o alta în legătură cu o greşeală sau o lipsă, astfel încât să facă posibilă remedierea. Iar a înceta să vă mai plângeţi nu înseamnă neapărat să toleraţi un comportament urât sau o însuşire negativă.

încercaţi să prindeţi, adică să sesizaţi vocea din mintea voastră în chiar momentul în care se plânge de ceva şi să vedeţi atunci exact ce reprezintă ea: vocea egoului, nimic mai mult decât un şablon condiţionat, un gând. Ori de câte ori sesizaţi vocea aceea veţi realiza, de asemenea, că nu sunteţi vocea, ci acela care este conştient de ea. De fapt, sunteţi conştiinţa care conştientizează acea voce. În fundal este conştiinţa; în prim-plan este vocea, gânditorul, în acest mod vă eliberaţi de ego, de mintea neobservată, în momentul în care conştientizaţi egoul, acesta nu mai este în adevăratul sens al cuvântului egoul, ci doar un şablon mental vechi, condiţionat. Egoul implică absenţa conştientizării. Conştiinţa şi egoul nu pot exista laolaltă. Vechiul şablon al minţii şi deprinderea mentală mai pot supravieţui şi reapărea un timp deoarece beneficiază de impulsul în spatele căruia stau mii de ani de inconştienţă umană colectivă, dar de fiecare dată când este recunoscut, egoul devine tot mai slab.

Reactivitate şi ranchiună

Resentimentul este adesea emoţia care însoţeşte lamentaţia, dar aceasta din urmă mai poate fi însoţită de o emoţie mai puternică precum furia sau altă forma de supărare, în acest mod, lamentaţia primeşte o încărcătură energetică mult mai mare. Ea se transformă apoi în reactivitate, o altă modalitate prin care egoul se consolidează pe sine. Nu puţini sunt aceia care aşteaptă mereu următorul lucru faţă de care să reacţioneze, de care să se simtă iritaţi sau deranjaţi — şi nu durează mult până-l găsesc.

Reacţionând faţă de un lucru sau altul îşi afirmă şi consolidează sentimentul de sine.

Un resentiment pe termen lung se numeşte ranchiună.

Ranchiuna este o emoţie negativă puternică, legată de un eveniment care uneori a avut loc în trecutul îndepărtat şi este păstrat viu prin intermediul gândirii compulsive, prin repetarea în minte sau cu voce tare a „ceea ce mi-a făcut cineva” sau „ceea ce ne-a făcut cineva”.

Este nevoie de onestitate pentru a vedea dacă încă mai nutriţi astfel de sentimente, dacă în

viaţa voastră mai există un om pe care nu l-aţi iertat complet. Iertarea apare de la sine atunci când înţelegeţi că ranchiuna nu are alt scop în afară de acela de a consolida un fals sentiment de sine, de a menţine egoul pe poziţie, înţelegerea vă va elibera.

Sunt corect, procedez greşit

Atât plângerea, cât şi atitudinea critică şi reactivitatea îi întăresc egoului sentimentul de îngrădire şi separare de care depinde supravieţuirea sa. Dar acestea întăresc egoul şi în alt mod, dândui un sentiment de superioritate pe seama căruia prosperă. Iată cum se întâmplă: atunci când vă plângeţi aveţi, în mod implicit, dreptate, iar persoana sau situaţia de care vă plângeţi sau împotriva căreia reacţionaţi greşeşte sau este greşită. Nimic nu întăreşte egoul mai mult decât sentimentul de a avea dreptate.

A avea dreptate înseamnă a vă identifica cu o poziţie mentală — un punct de vedere, o opinie, o judecată, o interpretare. Pentru a avea dreptate, trebuie, desigur, ca altcineva să se înşele, de aceea egoul adoră să prezinte greşelile altora pentru ca el să aibă dreptate. Nutrind convingerea că aveţi dreptate, vă plasaţi într-o poziţie imaginară de superioritate morală în raport cu persoana sau situaţia judecată şi găsită inadecvată. După acest sentiment de superioritate tânjeşte egoul şi prin el se amplifică. 

În apărarea unei iluzii

Faptele există mai presus de orice îndoială. Dacă spuneţi: „Viteza luminii este mai mare decât cea a sunetului” iar altcineva spune că lucrurile stau exact pe dos, dreptatea va fi în mod evident de partea voastră, iar persoana respectivă se va înşela. Simpla observare a faptului că fulgerul precede tunetul reprezintă o confirmare. Deci nu numai că aveţi dreptate, ci şi ştiţi că aveţi dreptate. Este aici implicat egoul? Posibil, dar nu în mod necesar. Dacă nu faceţi decât să afirmaţi ceea ce ştiţi că este adevărat, egoul nu este deloc implicat, deoarece nu există identificare. Identificare cu ce? Cu mintea şi poziţia mentală, însă o astfel de identificare se poate strecura cu uşurinţă. Dacă spuneţi: „Crede-mă, ştiu eu” sau „De ce nu mă crezi niciodată?”, atunci egoul deja s-a strecurat. Se ascunde în cuvântul „mă”. O afirmaţie simplă — „viteza luminii este mai mare decât cea a sunetului” —, deşi adevărată, slujeşte acum unei iluzii, egoului. A fost contaminată de un fals sentiment de „eu”; a fost personalizată, transformată într-o poziţie mentală. „Eu”-l se simte diminuat sau ofensat din cauză că cineva nu crede ce am spus „eu”.

Egoul ia totul la modul personal.

Apare emoţia, atitudinea defensivă, poate chiar agresivitatea.

Adevărul este cel pe care îl apăraţi? Nu, adevărul nu are în niciun caz nevoie să fie apărat. Vă apăraţi pe voi sau, mai curând, iluzia pe care o aveţi despre voi înşivă, substitutul fabricat de minte. O exprimare şi mai exactă ar fi aceea că iluzia se apără pe ea însăşi. Dacă şi tărâmul simplu şi evident al faptelor poate fi supus deformării şi iluziei egocentriste, cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu tărâmul mai puţin tangibil al opiniilor, punctelor de vedere şi judecăţilor, toate reprezentând forme mentale ce se pot contamina cu uşurinţă cu un sentiment de „eu”.

Orice ego stăpâneşte arta percepţiei selective şi a interpretării distorsionate. Doar prin conştientizare — şi nu prin gândire — puteţi face diferenţa între fapt în sine şi opinie. Doar prin conştientizare aveţi capacitatea de a vedea: aceea este situaţia iar aceasta este furia pe care o simt eu în legătură cu ea, realizând apoi că există alte modalităţi de abordare a situaţiei, alte modalităţi de a o vedea şi de a-i face faţă. Doar prin conştientizare puteţi vedea o persoană sau o situaţie în ansamblul său, în loc să adoptaţi o perspectivă limitată.

Adevărul: relativ sau absolut?

Nu veţi găsi adevărul absolut dacă îl căutaţi acolo unde nu poate fi găsit: în doctrine, ideologii, seturi de reguli sau povestiri. Ce au toate acestea în comun?

Sunt generate de gândire. Gândirea poate, în cel mai bun caz, să indice către adevăr, dar ea nu este niciodată adevărul. De aceea spun budiştii: „Degetul care arată către lună nu este luna”.

Nu există decât un singur Adevăr absolut, iar toate celelalte adevăruri provin din el. Când veţi găsi acel Adevăr, acţiunile voastre vor fi conforme cu el. Acţiunile oamenilor pot reflecta Adevărul sau pot reflecta iluzia. Poate fi Adevărul exprimat în cuvinte? Da, dar cuvintele nu sunt, desigur, totuna cu el. Ele doar indică spre el.

Adevărul este inseparabil de ceea ce sunteţi. Da, voi sunteţi Adevărul. Dacă îl căutaţi în altă parte vă veţi amăgi de fiecare dată. Însăşi Fiinţa voastră este Adevărul. Este exact ceea ce Isus a încercat să transmită când a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”5 Dacă sunt înţelese corect, cuvintele lui Isus reprezintă un indicator către Adevăr, unul dintre cele mai directe şi cu cel mai puternic impact. Dacă sunt interpretate greşit însă, vorbele acestea devin un mare obstacol. Isus vorbeşte despre cel mai lăuntric Eu Sunt, identitatea esenţială a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, a fiecărei forme de viaţă, de fapt. El vorbeşte despre viaţa care e unul şi acelaşi lucru cu voi. Unii mistici creştini au denumit-o Cristosul din interior; budiştii o numesc natura de Buddha; pentru hinduşi este Atman, Dumnezeul din interior. Atunci când sunteţi în legătură cu acea dimensiune din

interiorul vostru — şi a fi în legătură cu ea reprezintă starea voastră firească, nu vreo realizare miraculoasă — toate acţiunile şi relaţiile voastre vor reflecta unitatea cu întreaga viaţă pe care o simţiţi adânc înăuntrul vostru. Aceasta este iubirea.

Legile, poruncile, regulile şi normele sunt necesare pentru cei care sunt separaţi de Adevărul din interiorul lor, de ceea ce sunt ei în realitate.

„Iubeşte şi fa ce vrei”, spunea Sf. Augustin. Cuvintele nu se pot apropia de Adevăr mai mult de-atât.

Egoul nu este personal

Lăcomia, egoismul, exploatarea, cruzimea şi violenţa sunt încă pretutindeni prezente pe

această planetă. Atunci când nu le recunoaşteţi ca fiind manifestări individuale sau colective ale unei disfuncţii subiacente sau ale unei boli a mentalului, cădeţi în greşeala de a le personaliza. Construiţi o identitate conceptuală în cazul unui individ sau unui grup şi spuneţi: „Aceasta îl reprezintă pe el. Aceasta îi reprezintă pe ei.” Atunci când confundaţi egoul pe care îl percepeţi în ceilalţi cu identitatea lor, propriul vostru ego este cel care foloseşte această percepţie greşită pentru a se consolida pe sine deoarece are dreptate, în consecinţă este superior, şi deoarece reacţionează prin condamnare, indignare şi adesea furie împotriva celui perceput ca oponent. Toată această atitudine satisface enorm egoul. Ea sporeşte sentimentul de separare între voi şi celălalt.

Războiul este o proiecţie mentală

Uneori e posibil să fiţi nevoiţi să vă protejaţi pe voi sau pe altcineva de un rău venit din partea cuiva, dar aveţi grijă să nu vă asumaţi misiunea de a „eradica răul”, căci vă paşte pericolul de a cădea exact în greşeala care v-a stârnit reacţia de luptă. Lupta împotriva inconştienţei vă va trage pe voi înşivă în inconştient. Inconştienţa, comportamentul egocentrist disfuncţional nu va putea fi vreodată învins prin atac direct. Chiar dacă vă învingeţi oponentul, fie inconştienţa se va fi mutat pur şi simplu în interiorul vostru fie oponentul reapare sub o nouă înfăţişare. Ceea ce veţi combate, veţi consolida şi ceea ce veţi întâmpina opunând rezistenţă, va persista.

Există o corelaţie profundă între starea voastră de conştiinţă şi realitatea exterioară.

Recunoaşteţi egoul ca fiind ceea ce este el: o disfuncţie colectivă, nebunia minţii omeneşti. Când îl luaţi drept ceea ce este, nu mai aveţi cum să-l percepeţi ca fiind identitatea cuiva. Odată ce vedeţi egoul aşa cum este el, va fi mult mai uşor să rămâneţi lipsiţi de reacţie în faţa lui. Nu mai luaţi lucrurile la modul personal. Nu vă mai plângeţi, nu mai acuzaţi, nu mai învinovăţiţi şi nu mai gândiţi că celălalt face rău. Nimeni nu face rău. Este egoul persoanei respective, atâta tot.

Compasiunea răsare atunci când conştientizaţi faptul că toţi suferă de aceeaşi boală a minţii, unii într-un mod mai acut decât alţii. Atunci încetaţi să mai alimentaţi drama, parte componentă a tuturor relaţiilor egocentriste. Şi care este carburantul? Reactivitatea. Egoul prosperă datorită ei.

Vă doriţi pace sau dramă?

Vă doriţi pace. Nu există cineva care să nu-şi dorească pace. Totuşi, există în voi ceva careşi doreşte dramă, conflict. Poate că în acest moment nu simţiţi acest lucru. Ar putea fi nevoie să aşteptaţi apariţia unei situaţii sau chiar a unui gând care să declanşeze o reacţie în voi: cineva vă acuză de un lucru sau altul, vă contestă un merit, vă încalcă teritoriul, pune sub semnul întrebării modul în care procedaţi, aveţi o dispută legată de bani... Simţiţi, în aceste situaţii, valul uriaş de energie care vă străbate, teama, mascată poate de furie şi ostilitate? Vă auziţi vocea cum devine aspră sau ascuţită sau mai ridicată şi cu câteva octave mai gravă? Conştientizaţi modul în care mintea intră în cursă pentru a-şi apăra poziţia, pentru a se justifica, a ataca, a acuza? Cu alte cuvinte, vă puteţi trezi în

momentul acela de inconştienţă? Simţiţi că ceva în interiorul vostru este în război, ceva care se simte ameninţat şi vrea să supravieţuiască cu orice preţ, care are nevoie de dramă pentru a-şi afirma identitatea în chip de personaj victorios în cadrul producţiei teatrale respective? Simţiţi că ceva din voi preferă să aibă dreptate, şi nu pace?

Dincolo de ego: adevărata voastră identitate

Când egoul se află în război, realizaţi că el nu este altceva decât o iluzie care se luptă să supravieţuiască. Iluzia aceea crede că vă reprezintă. La început nu e uşor sa fiţi acolo ca Prezenţă martoră, mai ales atunci când egoul este în luptă de supravieţuire sau când este activat vreun şablon emoţional din trecut. Dar odată ce veţi cunoaşte gustul Prezenţei, puterea ei va creşte, iar egoul îşi va pierde stăpânirea asupra voastră. Astfel îşi face apariţia în viaţa voastră o putere cu mult mai mare decât egoul, mai mare decât mintea. Pentru a vă elibera de ego nu este nevoie decât să-l conştientizaţi, deoarece conştiinţa şi egoul sunt incompatibile. Conştiinţa este puterea ascunsă în momentul prezent. De aceea o putem numi şi Prezenţă. Scopul ultim al existenţei umane, adică scopul ultim al fiecăruia dintre voi este acela de a aduce puterea respectivă în această lume. Şi acesta este motivul pentru care eliberarea de ego nu poate fi stabilită drept un obiectiv de atins în viitor. Doar Prezenţa vă poate elibera de ego, şi nu puteţi fi prezenţi decât Acum, nu ieri sau mâine.

Doar Prezenţa vă poate anula trecutul, transformându-vă starea de conştiinţă.

Iar când Isus spunea: „Lepădaţi-vă de voi”, ceea ce voia sa spună era: negaţi (şi astfel anulaţi) iluzia sinelui.

Ceea ce rămâne este lumina conştiinţei în care percepţiile, experienţele, gândurile si sentimentele vin şi pleacă. Aceasta este Fiinţa, acesta este eul profund, adevărat. Când ajung să mă cunosc ca atare, orice mi se întâmplă în viaţă nu mai are o importanţă absolută, ci una relativă, îi acord respectul cuvenit, dar îşi pierde seriozitatea absolută, gravitatea. Singurul lucru care contează dincolo de toate este acesta: pot eu să-mi simt Fiinţa esenţială, acel Eu Sunt, în spatele tuturor aspectelor vieţii mele din viaţa de zi cu zi? Mai exact, pot simţi că Eu Sunt cea ce Sunt în chiar acest moment?

Îmi pot simţi identitatea esenţială ca fiind conştiinţa însăşi? Sau mă pierd în ceea ce se întâmplă, mă pierd în minte, în lume?

Toate structurile sunt instabile

Indiferent de forma pe care o adoptă la un moment dat, motorul inconştient din spatele

egoului este nevoia de a-mi consolida imaginea celui care cred eu că sunt, sinele fantomatic care a prins viaţă atunci când gândirea — o mare bine-cuvântare şi deopotrivă un mare blestem — a început să preia controlul şi a eclipsat simpla, dar profunda bucurie a uniunii cu Fiinţa, cu Sursa, cu Dumnezeu. Indiferent care este comportamentul pe care-l manifestă egoul, forţa motivaţională ascunsă este întotdeauna aceeaşi: nevoia de a ieşi în evidenţă, de a fi special, de a deţine controlul; nevoia de putere, de atenţie, de mai mult. Şi, desigur, nevoia de a avea sentimentul rupturii, ceea ce înseamnă nevoia de

opoziţie, de inamici. Egoul aşteaptă întotdeauna câte ceva de la semeni, de la diverse conjuncturi, întotdeauna există o ordine de zi ascunsă, un sentiment de „încă nu e îndeajuns”, de insuficienţă şi lipsă care trebuie acoperită. El foloseşte oamenii şi situaţiile pentru a obţine ceea ce-şi doreşte, dar nici atunci când reuşeşte nu e niciodată satisfăcut pentru mult timp. Adesea întâmpină piedici în împlinirea ţelurilor sale, iar în cea mai mare parte prăpăstii dintre „vreau” şi „ceea ce este” devine o sursă constantă de supărare şi suferinţă.

Emoţia din spatele întregii activităţi a egoului este teama. Teama de a fi un nimeni, teama de nonexistenţă, teama de moarte. Toate activităţile au ca scop ultim eliminarea acestei frici, dar tot ce poate face egoul vreodată este să o disimuleze temporar cu o relaţie intimă, cu o nouă achiziţie sau cu victoria într-o împrejurare sau alta. Iluzia nu vă va satisface niciodată. Doar adevărul a ceea ce sunteţi vă va elibera, atunci când îl veţi realiza.

De ce există teama? Deoarece egoul apare din identificarea cu forma, iar adânc înăuntru el ştie că nicio formă nu va dura veşnic, ci toate sunt trecătoare.

Conştientizarea lipsei de permanenţă a tuturor formelor vă revelează dimensiunea fără de formă din interiorul vostru, cea care trece dincolo de moarte. Isus a numit-o „viaţa eternă”.

Dacă cineva are mai mult, ştie mai mult sau poate face mai mult decât mine, egoul se simte ameninţat deoarece sentimentul de „mai puţin” diminuează sentimentul de sine imaginat în raport cu celălalt. Atunci ar putea încerca să se reabiliteze diminuând în vreun fel, criticând sau depreciind valoarea a ceea ce posedă, cunoaşte sau poate face celălalt. Sau egoul îşi schimbă strategia şi, în loc să concureze cu cealaltă persoană, se va pune pe sine în valoare prin asocierea cu respective persoană, dacă aceea este importantă în ochii celorlalţi.

Ego şi faimă

Binecunoscutul fenomen al menţionării în treacăt a persoanelor importante pe care le

cunoaşteţi face parte din strategia egoului de a câştiga o identitate superioară în ochii celorlalţi şi, prin urmare, în propriii ochi, prin asocierea cu cineva „important”. Nenorocirea de a fi faimos în această lume o reprezintă faptul că ceea ce eşti este total umbrit de o imagine mentală colectivă. Majoritatea oamenilor pe care îi întâlniţi vor să-şi amplifice identitatea — imaginea mentală a ceea ce sunt ei — prin asocierea cu voi. Ei înşişi pot să nu realizeze că nu sunt interesaţi deloc de voi, ci doar de consolidarea sentimentului lor de sine, care în ultimă instanţă este fictiv. Ei cred că prin voi pot deveni mai mult decât sunt. Şi urmăresc să se întregească prin voi sau, mai curând, prin intermediul imaginii mentale pe care o au despre voi ca persoană celebră, ca identitate conceptuală colectivă foarte impunătoare.

O relaţie autentică nu este dominată de egoul care creează imagini şi se caută pe sine. Într-o relaţie autentică există o curgere către exterior a atenţiei susţinute faţă de cealaltă persoană, fără a se urmări împlinirea vreunui interes personal. Atenţia aceea susţinută este Prezenţa. Ea reprezintă condiţia obligatorie pentru orice relaţie autentică.  Intotdeauna egoul fie vrea ceva, fie, dacă e de părere că n-are ce să obţină de la celălalt, se află într-o stare de totală indiferenţă: nu-i pasă de celălalt.

Astfel, cele trei stări predominante ale relaţiei de tip egoist sunt: dorinţa, întâmpinarea de piedici în calea împlinirii dorinţei (furie, resentiment, învinovăţire, plângere) şi indiferenţa.
( Eckhart Tolle  - Un nou pamant )