Se povesteşte că într-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit să facă o călătorie într-o ţară îndepărtată, aflată peste mări şi ţări. În drumul său a întîlnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai puţin asemănătoare. Şi-a amintit pentru tot restul vieţii de unul dintre acestea. Era dimineaţă cînd a zărit în departatre turnurile unei cetăţii. Pînă să ajungă în apropierea ei se făcuse deja prînzul, şi cum în partea dreaptă a drumului se afla un cimitir îngrijit, cu pomi umbroşi şi flori frumos parfumate, omul s-a hotărît să facă un scurt popas. Păşind către o bancă pe care o zărise în apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trăit şase ani, trei luni şi patru zile”… “A trăit unsprezece ani, două luni şi cinci zile”… “A trăit trei ani, patru luni şi patru zile”… “A trăit nouă ani, opt luni şi două zile”… S-a întristat crezînd că nimerise într-un cimitir pentru copii, şi unul dintre locuitorii cetăţii l-a văzut şi a întrebat: - De ce eşti atît de trist, ai pe cineva din familie îngropat aici? Mama, tatăl poate…?” - Cum s-ar putea una ca asta, doar văd că aici sînt îngropaţi numai copii! - Nu… doar că, vezi… noi cînd ne naştem primim fiecare cîte un carneţel. La început ţin socoteală părinţii pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare dată cînd ne-am bucurat şi pentru cît timp… iar cînd unul dintre noi se duce, familia adună timpul pe care l-a petrecut bucurand-se… şi asta este ceea ce vezi tu scris aici. - Timpul pe care l-aţi petrecut bucurîndu-vă… - Da, pentru noi doar asta contează! Dacă ar fi fost să ai un astfel de carneţel, tu cîţi ani, cîte luni şi cîte zile crezi că ai fi adunat în el pînă acum?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu