Pe la inceputul verii trecute am primit invitatia unei prietene, care are o casuta la tara. „Vino sa-ti arat ceva”, m-a imbiat gazda la un moment dat. Tinea in maini o cratita mare, cu mancare pentru cainele ciobanesc (Rex), care locuieste acolo si in absenta stapanilor. Cainele nu are vreun regim special; ca toti cainii de la tara, sta in lant ziua si se bucura de libertate in fiecare noapte. Gazda a asezat cratita in fata cainelui, dar el a mirosit-o putin, apoi s-a indreptat catre piciorul femeii si a inceput sa se impinga usor, cu ajutorul capului, intr-un gest de mangaiere.
S-a urcat, apoi, cu labele din fata pe picioarele femeii, lipindu-se de ea tot mai provocator si mai tandru. „Ai sa vezi ca nu mananca pana ce nu-l mangai si-l iubesc”, imi spuse gazda, zambind. Femeia intinse apoi mainile catre blana lui Rex si-l mangaie copios, il alinta cu vorbe frumoase, iar ochii negri ai cainelui aruncau sclipiri candide, impanate cu un iz de tandrete „umana”. Dupa ce stapana se indeparta de Rex, el se indrepta tacticos si fara nici o graba catre cratita si incepu sa manance ca un caine „educat”! In ziua aceea am putut revedea scenariul „dragostei inainte de masa”, a carui frumusete intrece pana si frumusetea dragostei dintre oameni.
In ziua urmatoare experientei fantastice cu Rex, am fost invitata la o alta familie, tot la tara. Si familia cu pricina avea un caine de dimensiuni opuse ciobanescului Rex; poate ca unul dintre cei mai mici catei cu putinta; din nefericire, nu-mi amintesc rasa lui. Am observat cu mirare ca acest micut catelus, cu plete crete, se ducea intr-un colt, se aseza cu labele in sus si ramanea asa, nemiscat, minute intregi. Ma intrebam in sinea mea daca n-o fi murit bietul catel. Probabil ca stapana casei mi-a observat nedumerirea tacuta, caci si ea, ca si stapana lui Rex, mi-a spus: „Hai sa-ti arat ceva!”. si-l striga pe micut, care a iesit brusc din starea de nemiscare si se infiinta la picioarele noastre, miscandu-si codita neincetat.
Stapana ii dadu ceva de mancare de pe masa, iar catelusul manca fara vlaga, ca un om caruia nu-i place, dar „ce sa faca?”. „Sa-ti arat ce face cand ii dau ceva ce-i place”, spuse stapana bucuroasa. Si-i arunca pe jos o bucata grozava de friptura. Micutul catelus o mirosi intai, apoi incepu sa se balanseze pe dreapta si pe stanga, in ritm de dans. Dansa catelul, pur si simplu. Nu mai vazusem una ca asta niciodata, dar acest micut pletos dansa cu adevarat. „Asteapta, mai urmeaza ceva”, adauga stapana. Si catelusul se opri din dans, manca rapid friptura, apoi alerga grabit in coltul in care-l vazusem si eu, se aseza cu picioarele in sus si ramase nemiscat, vreme de cateva minute. „Acum e-n extaz”, imi spuse stapana..
De atunci am privit cu mai multa atentie animalutele si-am observat ca s-au cizelat pana si maidanezii. Ei nu mai traverseaza strada prin locurile nepermise, ci privesc in stanga si-n drepta, la trecerile de pietoni sau asteapta linistiti, culoarea verde la semafor. Daca un caine nu mananca pana ce nu este iubit si mangaiat, iar altul isi exprima placerea prin dans si apoi prin extaz, mai putem vorbi noi despre lipsa de inteligenta a animalelor? Putem vorbi despre afectiune si chiar despre discernamant animal, putem vorbi despre puterea lor de invatare si chiar despre o anume inteligenta emotionala?
Ne putem gandi la o cresterea a nivelului de constiinta in lumea animalelor, ceea ce presupune automat ca si noi trebuie sa ne modificam atitudinile si perceptia in relatia cu aceste vietuitoare. Ati vazut vreodata un om care nu mananca fara sa fie mangaiat mai intai? Ei, bine, se pare ca printre oameni gasim mai greu exemple de acest fel, dar iata ca animalele ne arata uneori ca frumusetea sufletului si bucuria lui poate fi pusa inainte de placere. Mai intai dragostea si apoi placerea si supravietuirea fizica. Minunata lectie de constienta, minunata lectie de iubire si minunata lectie despre „intaietatea sufletului”. Si-i lectie de la un caine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu