GLOSSA
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.
Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.
Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.
Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.
De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.
Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.
LUCEAFARUL VIETII
RăspundețiȘtergereIn raza zilelor de maini
Vedem o viata noua
Scaldata-n sute de lumini
Necunoscute noua.
Privind luminile ceresti
In noptile senine
Zburam din grijile lumesti
In sferele divine.
Si admiram tacerea lor
Adanca, tracatoare
Ce-nalta tot ce-i muritor
Spre lumi nemuritoare.
Dar ce putem cuprinde noi
Din tot ce n-are margini
Cand mintea noastra de noroi
E-o carte fara pagini.
Ce poate sa-nteleaga ea,
Materia greoaie
Cand forta din atom , din stea,
E suflet de vapaie.
Dar toate nu-s inchipuiri
Iluzii dulci , desarte,
Ce ne hranesc cu amagiri
Purtandu-ne spre moarte.
Ne credem fata de ceilalti
Mai mari in trup, cuvinte
Nu ne vedem ca inselati
Suntem de-a noastra minte.
.........................
.........................
Stapane, fii in veci slavit
Te vad acum oriunde
Si-n firul ierbii inverzit
Iubire Ta patrunde.
Un pai, o floare, un munte ,o stea
Puterea-Ti o arata
Si toata fericirea mea
De Tine e legata.
Te vad si-n mine, in sanul meu
Cu ochii Tai albastri
Si peste tot te vad mereu
Inconjurat de astrii.
O, Doamne, fii bun si ma ia
La Tine-n cer , departe,
Acolo e iubirea mea
Reda-mi-o de se poate.
Aceasta poezie, a fost transmisa de Mihai Eminescu pe cale mediumica intre anii 1941 - 1950 .
Aceasta poezie cuprinde un dialog intre om, a carui spirit se reincarneaza mereu in vederea evolutiei si ghidul sau din planurile invizibile.
Aceasta poezie are 152 de strofe, dar mi-am permis sa scriu doar cateva de la inceputul si sfarsitul minunatei poezii.