Fila 163 : POVESTIRI ZEN

Povestiri zen

Gustul clipei Un călător întîlni un tigru. Fugi, urmărit de tigru, pînă ajunse la o prăpastie. Se agăţă de corzile unei viţe sălbatice şi-şi dădu drumul în prăpastie. Tigrul îl aştepta sus. Omul privi în jos şi văzu că în fundul prăpastiei îl pîndea alt tigru. Şi doi şoareci începură să roadă corzile viţei ... Atunci, omul văzu, crescută într-o crăpătură a stîncii, o fragă. Ţinîndu-se de corzi, se întinse şi o culese. O băgă în gură, incet. Ce gust minunat avea ! *** O ceaşcă cu ceai Nan-in, un maestru din epoca Meiji (1868-1912), a fost vizitat de un profesor universitar, care dorea să cunoască ce înseamnă filozofia Zen. Nan-in îl servi cu ceai. A umplut ceaşca oaspetelui, dar a continuat să toarne. Profesorul îl privi mirat şi-i spuse: - Ceaşca s-a umplut, nu mai încape nimic ! - Tu, ca şi această ceaşcă, eşti plin de părerile tale, de prejudecăţi. Cum să-ţi explic ce înseamnă Zen, dacă nu are unde să intre ? Goleşte-ţi întîi ceaşca ... *** Cel ce dăruieşte trebuie să fie recunoscător Pe cînd Seisetsu era maestru în Kamakura, a avut nevoie, la un moment dat, de o clădire mai mare, iar Umezu Seibei, un negustor din Edo, hotărî să-i dăruiască invăţatului cinci sute de ryo, pentru cladirea noii şcoli. Îi duse maestrului, care-i spuse: - Bine. Primesc. Umezu îi dîdu lui Seisetsu sacul cu aur, dar reacţia maestrului nu-i plăcuse. Cu trei ryo se putea trăi un an, iar acolo erau cinci sute ! - Sunt cinci sute de ryo, remarcă Umezu. - Mi-ai mai spus, răspunse Seisetsu. - Sunt o grămadă de bani, chiar dacă sunt un om bogat ... - Vrei să-ti mulţumesc ? - Aşa s-ar cuveni ... - De ce ? spuse Seisetsu. Cel ce dăruieşte ar trebui să fie recunoscător ! *** Povestea ceaiului Imaginaţi-vă o potecă îndepărtată care duce la locuinţa unui înţelept. Iată pavilionul ceaiului. Arhictectura sa este simplă, este construit din lemn si din bambus. Nu este vorba de un lucru care să se împotrivească timpului, să-l sfideze printr-o eternitate derizorie de piatră. Încăperea în care intrăm are o suprafaţă modestă: aproximatv nouă metri pătraţi (două rogojini şi jumătate); trei-patru prieteni pot sta aici în voie. O pictură zen şi un buchet de flori de cîmp înveselesc atmosfera. În vatră ard cărbuni de lemn, ceainicul rotund e din metal şi poartă patina timpului; şi mai poţi vedea recipientul de apă, lingura din bambus, o pînză albă imaculată, cutiile de ceai şi bolurile tradiţionale obişnuite. Maestrul ceaiului execută gesturile rituale cu eficacitate, lentoare, atenţie şi dragoste. Conversaţia curge domoală; se vorbeşte despre poezie, despre istorie sau despre arhictectură. Încetişor, zgomotul uşor al vocilor se stinge. Contemplăm în tăcere bolurile familiare, o floare de cîmp... În depărtare se aude trilul unei păsări. Timpul s-a oprit. Armonie, seninătate. De-a lungul secolelor, ritualul s-a complicat, au fost fixate sute de reguli referitoare la aranjarea florilor, modul de a turna ceaiul, etc., dar Rikyu, cel mai celebru dintre maeştrii ceaiului, amintea: Ceaiul este doar atît: Fierbi apa. Infuzezi ceaiul, Şi îl bei… Asta este tot ce trebuie să ştii. *** Călătoria - Povestire de origine tibetană Doi călugări plecaseră în călătorie. De trei zile nu întîlniseră decît o femeie bătrînă în pragul colibei sale. Ea le-a oferit puţin orez prăjit, amestecat cu ceai si unt rînced. Aceasta tsampa modesta le fusese oferită cu o zi înainte. Acum le era foame şi frig. Deodată, a început să plouă. Cel mai tînăr dintre călugări se proteja cum putea mai bine cu o parte a veşmîntului său lung. Cel mai în vîrstă mergea mai departe în tăcere. La căderea nopţii, la orizont nu se vedea nici un adăpost, nici templu, nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau se pierdea departe în munţi. Tînărul novice nu mai rezistă. El nu cunoştea ţinta acelei călătorii interminabile. „Templul zen nu poate să fie departe, îşi zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinaţia noastră?” Încălcînd cerinţa strictă de a păstra tăcerea, a îndrăznit să-l întrebe pe călugărul în vîrstă, care mergea cu un pas egal: - Maestre, unde mergem? - Am ajuns, a răspuns maestrul. - Vrei să spui că popasul e aproape? a insistat tînărul călugăr. - Aici, acum. Am ajuns. Novicele, înspăimîntat, s-a uitat la poteca plină de pietre care se pierdea în ceaţă. În depărtare, piscurile munţilor dispăreau deja în noapte. Îi era frică, frig şi foame. Şi, brusc, într-o străfulgerare, a înţeles. Şi-a amintit de cuvintele care îi fuseseră repetate deseori la mînăstire: „Zenul este un drum care duce… În fiecare pas făcut pe acest drum se află eternitatea. În prezent se cuibăresc viaţa, oaza, infinitul.” Trăiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul este.