Dumnezeu reprezintă întregul, tot ce există şi chiar ceva în plus, iar oamenii sînt picăturile de aur ale acestui întreg. Oamenii reprezintă materia care trebuie şlefuită pentru a scoate la iveală capodopera divină perfectă a întregii creaţii. Scopul suprem al vieţii pe pământ este desăvârşirea în Dumnezeu, şi unul dintre cele mai autentice mijloace de a înfrunta valurile vanităţii şi egoului, de a păşi dincolo de aparenta formă a realităţii şi de a deveni una cu Supremul Absolut este iubirea profundă, transfiguratoare şi necondiţionată.
De-a lungul generaţiilor, prea implicat în procesul dezvoltării tehnologice, prea ocupat să acumuleze bunuri şi să creeze un standard de viaţă cât mai ridicat, omul a început să neglijeze cea mai preţioasă avere a sa. Niciodată până acum în istoria omenirii nu au existat mai multe cazuri de divorţ, sinucideri sau crime. Într-o epocă în care omul se consideră atât de civilizat şi religios, oare ce determină fiinţa umană să ia astfel de hotărâri? Oare ce îi lipseşte omului pentru a redeveni parte a armoniei universului? Răspunsul la aceste întrebări se găseşte în sufletul fiecăruia. Iubirea nesfârşită, creatoare şi divină este calea armoniei şi uniunii cu Dumnezeu.
"Averea" cu care am venit pe pământ este ascunsă în sufletul fiecăruia. Noi sîntem "pământul" care creşte iubirea, o înfloreşte şi o menţine vie sau, dimpotrivă, o poate distruge. Depinde doar de eforturile noastre dacă vom înflori această floare sau o vom pierde. Am auzit pe mulţi spunând că iubirea răneşte şi că nu există un scop al vieţii. Iubirea este un drum plin de trepte şi întortocheat. Nu este uşor să mergi pe acest drum. Dumnezeu Însuşi a dat un exemplu clar în acest sens trimiţându-şi pe pământ propriul fiu. Iisus niciodată nu a posedat nici un bun material, nu a condus oştiri, nu a frecventat nici o facultate, nu a scris cărţi dar a reuşit să transforme umanitatea. Iisus, la fel ca şi Buddha, a fost un reformator. El a deschis braţele sale şi a îmbrăţişat în compasiune şi dragoste toate categoriile de oameni, de la colectori de taxe până la prostituate şi oameni fără castă. El a fost acela care a arătat că prin iubire poţi să muţi şi munţii din loc. El nu a impus nimănui ce să facă sau ce să creadă. El a trezit doar în oameni adevărata lor natură, i-a ajutat să vadă iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu şi datoria fiinţei umane de a lăsa această iubire să se manifeste prin ea către ceilalţi. Şi de ce încă mai trebuie să învăţăm despre iubire? De ce ne rămâne încă, oamenilor secolului XX, datoria de a descoperi că în interiorul atomului stă însăşi energia care-a născut întreg Universul? De ce mai trebuie să învăţăm că pentru a elibera această energie trebuie să acţionăm din interior când acest exemplu a fost dat deja cu mii de ani în urmă?
Iubirea este sămânţa noastră şi noi sîntem aceia care trebuie să o facem să încolţească, să crească şi să dea rod. Ea nu poate fi cumpărată pentru că nu se vinde şi nici nu poate fi găsită în exterior. Nici un bun material nu poate înlocui ceea ce valorează dragostea. Ea este exerciţiul fiecărui om în şcoala vieţii. Şi dacă ştii cu adevărat că porţi iubire în suflet, nu te mai întreba dacă eşti pe drumul cel bun sau nu. Dacă iubeşti, Dumnezeu se află în inima ta şi te va călăuzi în fiecare clipă.
Iată cum ne este descrisă veritabila iubire de către purtătorii de început ai mesajului divin: "Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sânt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii din loc, şi n-aş avea dragoste, nu sînt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr. Dragostea nu va pieri niciodată... Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea." (1 Corinteni 13:1-13)
Iubirea nu cunoaşte diferenţieri de rasă, religie sau clasă. Iubirea nu ucide în numele lui Dumnezeu aşa cum oamenii multor religii au făcut de-a lungul secolelor. Iubirea nu este doar catolică, evreică sau hindusă. Iubirea doar ESTE şi ne-a fost dată fiecăruia ca semn al recunoaşterii că sîntem copiii lui Dumnezeu. Şi ce altceva ne-ar putea mântui mai uşor? Putem noi oare să ne imaginăm, fără să simţim lacrimi în ochii noştri, cât de mare este Graţia Divină, cât de grandios este Dumnezeu? De câtă iubire a fost nevoie pentru ca Dumnezeu să pună acest strop de nemurire în fiecare dintre noi şi să ne mângâie în parte? Putem să ne imaginam oare câtă muncă a fost pusă în fiecare strop de iubire pe care-l purtăm în pieptul nostru şi de câtă complexitate a fost nevoie pentru a îmbina forţa necesară trezirii din ignoranţa şi rutina de zi cu zi doar într-o singură picătură?
Şi dacă în final înţelegem acest sacrificiu imens, de ce să mai pierdem timp şi energie în ură, egoism, gelozie şi minciună? Toate acestea nu fac decât să se întoarcă împotriva noastră mai devreme sau mai târziu, înlănţuindu-ne şi făcându-ne viaţa greu de suportat. De ce să nu alegem aici şi acum IUBIREA? Aici şi acum avem şansa să devenim nemuritori, pentru că o inimă plină de iubire nu îmbătrâneşte niciodată, ci ne poartă întotdeauna într-o beatitudine supremă spre Dumnezeu.Articol postat de Dora Pop si preluat de pe site-ul ARTA DE A TRAI
Superb!
RăspundețiȘtergere